Suntem gata de viitor

Mijlocul anilor ’90 a adus cu sine internetul și, odată cu el, accesul la un ocean de informații. Apoi, cumva, tehnologia a început să galopeze și, dacă la nivel individual am reușit să ținem pasul cu ea și să ne bucurăm de toate beneficiile pe care le-a adus, în mediul profesional, la nivel de organizație în general și de HR în particular, lucrurile s-au complicat infinit. Am început să vedem cum se întâmplă lucrurile în afară, să citim povești de succes aproape SF și să încercăm să le calibrăm la varianta de funcționare din România. De data asta lucrurile s-au poticnit, pentru că dacă la nivel individual poate că învățăm mai ușor să folosim un gad-get nou sau o aplicație, la nivel macro, de companie, provocarea se dublează. Trebuie, pe de o parte, să propagi schimbarea asupra a sute de oameni și, pe de altă parte, trebuie să te asiguri că modul cum o asimilează fiecare dintre aceste sute de angajați funcționează apoi ca tot, la nivel de companie. Plus cireașa de pe tort: apare și presiunea business-ului, pentru că atunci când vorbim de cashflow și profit, nicio companie nu-și va permite să facă prea multe experimente.

Noi în anii 2000

Anii 2000 ne-au adus concepte ca beneficii sau wellbeing, care aproape ne-au făcut să credem că ne răsfățăm angajații, că sunt un moft, până am înțeles cu adevărat că, la final de zi, adevărații răsfățați vor fi compania și business-ul.

În primele decade postnouăzeciste munca s-a transformat și ea, de la una fizică la una predominant intelectuală, iar asta, mai departe, a dus la lipsa acută pe care o ducem astăzi de forță calificată de muncă. Nu mai avem oameni care să facă muncă fizică la noi, căci cei care sunt dispuși s-o facă preferă să meargă în afară pe bani mai mulți – grație internetului, care ne-a deschis ochii și ne-a permis să avem termeni de comparație.

Problema, din păcate, nu se oprește la blue collars, căci și white collarșii au fugit unde au văzut mai bine cu ochii. Și astfel ajungem să fim pe locul 2, conform ONU, după Siria, atunci când vorbim de migrație. An de an, numărul românilor care au ales să muncească în altă țară a crescut cu peste 7% din 2000 până în 2015. Iar, spre deosebire de Siria, al cărui principal motor de migrație a fost războiul civil, în cazul nostru factorii au fost predominant economici.

Transformarea muncii a dus, evident, și la o transformare a spațiului de lucru (cum vorbeam la pagina 12). Am început să ne gândim la comoditate, ergonomie, la săli de relaxare și asigurări medicale, la tot ce trebuie, doar ca angajații să fie bine-mersi și să nu mai plece. Evident că n-a fost suficient, ne trezește la realitate palma pe care ne-o dă deficitul de talente de pe piața muncii din acest moment.

Au apărut meserii creative, concepte ca muncă remote sau freelancing, plus noi „meserii”, astfel că azi avem de-a face cu tineri care absolvă studiile, dacă o fac (căci sistemul educațional e, poate, primul care e de vină pentru ce se întâmplă azi pe piața muncii), și care nu mai vor să fie contabili sau medici, ci influenceri, bloggeri sau vloggeri. Adică să nu se lege de un angajator, ci să își croiască singuri cariera, să-și facă propriul mediu de lucru, pentru că ceea ce au văzut la generațiile anterioare n-a fost neapărat o rețetă de succes.