Suntem gata de viitor

E adevărat că româncei de până atunci nu îi era străină munca, mai ales în cazul mediului rural, unde femeile erau pregătite de mici să muncească, căci se știa că trebuie să facă trei lucruri: copii, mâncare și treabă. Oricât de trist ar suna, asta era mentalitatea. Și, dacă până în 1948 femeia făcea oricum munci grele, dar prin gospodărie, schimbarea majoră pe care a adus-o noțiunea de drepturi egale la salarizare pentru ambele genuri a fost mutarea spațiului de lucru.

Dintr-odată, femeia s-a trezit în situația de a-și părăsi vechiul spațiu de lucru, gospodăria, pentru a merge să lucreze în unul cu totul și cu totul nou, în fabrici și uzine. Iar când ajungea acasă seara, trebuia să își facă și primul „job”, căci de la cel dintâi nu putea să demisioneze, oricât de egală ar fi fost cu bărbatul. Gospodăria trebuia să meargă înainte, iar ea era în continuare motorul acesteia și continuă să fie și azi, deși rolurile în relații s-au schimbat și ele substanțial. Evident că acest articol din Constituție a dus și la o schimbare dramatică în relațiile de familie, zguduind bine structurile societății tradiționale.

Comunismul a murit, capitalismul să trăiască

Revoluția din ’89 a adus și ea o schimbare fantastică asupra mediului de lucru. Sub mirajul sclipicios și deopotrivă înșelător al așa-numitului capitalism, am fost martorii unui alt val de eliberare a pieței muncii. De la partid și nimic altceva, românii puteau să lucreze acum la „patron” sau ei înșiși să devină patroni, respectiv angajatori, odată cu reintroducerea noțiunii de proprietate privată.

Abia după 1990 am început să vorbim cu adevărat de resurse umane, să ne punem întrebări și să înființăm departamente dedicate angajaților. Atunci departamentele de HR erau în versiunea beta, mamuto-cobai, în care resursele umane continuau pattern-ul comunist, fiind o chestiune pur tranzacțională și birocratică: era nevoie de cineva care să țină evidența oamenilor, a salariilor, a concediilor și a demisiilor.