Strategie versus curaj
Binele și răul sunt adevăruri absolute doar până la o anumită vârstă, când simțurile empatiei și moralității încă ni se dezvoltă. Odată ajunși într-un mediu profesional însă, aceste două concepte nu sunt pe atât de diametral opuse pe cât am crede. De ce mizăm atunci pe un cult al curajului învechit, care pune preț pe eroism și nu pe strategie?
Plecarea în necunoscut, în căutarea aventurii, lupta unui cavaler cu un balaur și sacrificiul eroului pentru binele altui personaj – cam așa arăta curajul pentru mine când eram mică și creșteam cu basme. Acum lucrurile nu mai sunt la fel de clare, din păcate. Am realizat că eroismul nu e scris în piatră și că nu e OK să te avânți în necunoscut fără o hartă, să apari în fața unui dragon cu o armură care sigur se topește la foc sau să te sacrifici ca primă soluție.
Cred că acestea sunt lucruri pe care le intuim cu toții de la o anumită vârstă încolo. În ciuda acestui fapt, observ cum se dezvoltă un anumit cult al curajului în mediul profesional. Problema e că rareori e vorba de un curaj matur, strategic, plauzibil sau imediat accesibil. De multe ori câștigător e tot același curaj cu care am crescut: cel ideal, perfect și cu elan de care ne îndrăgostim de mici. Ce e rău în asta? Faptul că în viața de zi cu zi binele nu învinge întotdeauna răul și că acțiunile noastre au repercusiuni chiar și când toate intențiile sunt bune.
Cum cultivăm atunci un cult al curajului productiv pentru noi, pentru angajați și pentru companie? Recunoscând și corectând celelalte forme ale așa-zisului eroism profesional.
Când curajul e prostie sau lipsă de strategie
Îmi place să cred că sunt un angajat matur, care nu face promisiuni fără să știe că poate să le și respecte și care preferă să facă decât să zică. Dar, chiar și așa, acum câțiva ani am fost atrasă de posibilitatea de a fi erou în fața unor clienți. Lucram pentru o companie care oferea servicii de digital advertising, iar managerii mei de atunci mă învățaseră frumoasa lecție cum că orice e posibil și că important e să gândim out-of-the-box.
Ghidată de la spate de superiorii mei, am ajuns să îi propun unui client dezvoltarea unui joc video în mai puțin de două luni, știind că nu aveam resursele necesare pentru a-l crea în timp util. Ceea ce am făcut atunci mi s-a părut curajos, pentru că aveam zero experiență într-un astfel de proiect, dar eram dornică să învăț. Mai grav era că nimeni din echipa mea nu avea experiență în așa ceva: nici în zona de concept design, nici în cea de ilustrație și nici în programare. După un an de lucru intens la acest proiect care nu părea să se apropie de finalizare, am realizat că dovada mea de eroism a fost, de fapt, prostie. Cu toate că nu în totalitate.
Dacă, spre exemplu, am fi promis dezvoltarea jocului în doi ani, și nu două luni, cred că tot curaj s-ar fi numit. Chiar dacă șansele să luăm pitch-ul și să obținem bugetul ar fi fost mai mici. Diferența e că am fi dat dovadă de un curaj matur și strategic, iar asta cred că ar fi schimbat lucrurile complet. Însă doar dacă cineva ne-ar fi tras de mânecă la momentul potrivit – clientul, un alt manager sau poate chiar departamentul de HR.
Când curajul e aroganță și necunoștință de cauză
Acest eroism superficial mai ia și alte forme, cum ar fi cea de mascare a complexelor. Fiecare domeniu și industrie are propriile buzzwords. Este vorba despre acele cuvinte, deseori neologisme, care sună elevat într-un discurs profesional și care ne fac să părem mai inteligenți, chiar și atunci când de fapt nu știm foarte multe.
Aceste buzzwords pot fi destul de utile în tot ceea ce faci. Pot fi acronime care să te ajute să ții minte concepte importante sau termeni interdisciplinari care, în domeniul tău, adoptă mai multe fațete. Totodată însă, ele pot avea și efecte negative în mediul profesional, atunci când sunt folosite ca arme.
La toate companiile la care am lucrat am întâlnit oameni nesiguri pe ei. Unii își poartă incertitudinile cu eleganță, dornici în mod vizibil de a le lăsa în urmă prin învățare, dar alții le ascund cât pot de mult în spatele acestor termeni semidocți, aruncați în momentul potrivit. E ca atunci când cineva din echipa ta îți spune că aveți nevoie gravă de un EVP (Employer Value Proposition), iar cel mai bun argument al său e că toată lumea face Employer Branding. Mai departe de aruncarea ideii, acest angajat nu știe ce să facă, dar știe suficiente pentru a convinge boardul și pentru a pasa responsabilitatea altcuiva.
Curajul în această formă e mai mult tupeu, dar e ascuns sub studii luate repede de pe internet, sub mențiunea unor branduri mari și sub atâta șarm, încât ar păcăli pe oricine. O dată, de două ori, de trei ori, dar de la un punct încolo specialistul superficial trebuie tras la răspundere, pentru că altfel va continua să crească profesional fără să evolueze de fapt, iar complexele sale se vor dezvolta și ele, afectându-i pe cei din jur.
Când curajul e chiar… frică
Franklin D. Roosevelt, al 32-lea președinte american, spunea că „singurul lucru de care trebuie să ne fie teamă e însăși frica”. Este o zicală potrivită pentru morala poveștii noastre în care angajatul e curajos pentru că-i e teamă să fie laș, să fie înlocuit sau să fie concediat. E curajos pentru că așa „trebuie” să fie, nu pentru că are un obiectiv pentru binele companiei.
Cred că aici avem o dublă responsabilitate în HR. În primul rând, trebuie să învățăm să distingem între real și ideal. Să întrebăm „Cum?” când ni se fac promisiuni mult prea bune ca să fie adevărate. Să întrebăm „Ce?” când ni se aruncă buzzwords în față. Și să deconstruim încrederea aparentă înainte de a afecta restul echipei.
În al doilea rând, trebuie să știm clar de ce facem asta. Nu ca să blamăm, nu ca să judecăm sau să concediem, ci ca să ne ajutăm angajații să treacă peste complexe, să evolueze și să învețe că, pe termen lung, în orice bătălie, strategia învinge în fața curajului.
Ți-a plăcut articolul? Citește și:
De la frică la curaj. Ce temeri au românii la angajare?
