Se schimbă totul în jurul nostru
Teama de necunoscut este una dintre temerile cele mai mari ale oamenilor. Alături de teama de a vorbi în public – dar pentru asta, cel puțin o perioadă, nu cred că trebuie să ne mai facem griji. Noul e, adesea, și destul de înfricoșător și e firesc să ne acordăm câte un respiro în care să nu ne mai prefacem că suntem oameni de fier și să stăm puțin pe gânduri. Dăm puțin armura jos și ne odihnim.
Printre aceste gânduri ar trebui, din când în când, să lăsăm loc unuia anume, foarte important – faptul că noul poate fi și bun. Dar asta numai dacă noi, cei vechi, suntem flexibili să ne adaptăm la el.
Principalele mantre ale pandemiei
Două elemente cred că s-au derulat în cascadă în toată această perioadă și s-au transformat în mantre ale pandemiei: agilitatea și empatia. Prima a fost obligatorie pentru companiile care au vrut să reziste. A doua, pentru echipe.
Ultimele 8 luni au fost un roller coaster de emoții care nu credeam vreodată că pot fi generate, la o intensitate atât de mare, de ceva ce nu ține de viața noastră exclusiv privată. Nici în 2008 nu cred că am văzut mai multă anxietate, mai mult stres, mai multă îngrijorare și incertitudine decât acum. Și sper cu tărie să nici nu mai văd.
Au fost (și încă sunt) niște luni cu o puternică încărcătură emoțională negativă, iar faptul că lucrurile se schimbau radical de la o zi la alta, fără niciun preaviz, nu a ajutat prea mult.
Cum a arătat noul în ultima perioadă
Toți am fost puși în fața noului în 2020. Pentru unii, noul a fost mai simplu de dus decât pentru alții și poate ar trebui să fim recunoscători dacă singurele lucruri la care a trebuit să ne adaptăm au fost această formă de izolare personală și profesională. Nu spun că e ușor, dar parcă e puțin mai simplu de acceptat decât să-ți găsești un nou loc de muncă sau o nouă direcție în business.
Fiecare astfel de punct care închide un capitol vine cu o serie de emoții care nu sunt mereu ușor de gestionat. Și mai ales atunci când la mijloc nu ești doar tu, ci ai pe umeri și responsabilitatea emoțiilor tuturor celor din echipa ta.
În primăvară, când eram cu toții acasă, în birourile noastre improvizate, care mai aveau și rol de cameră de zi sau bucătărie sau dormitor, am început să facem o serie de webinarii în care discutam cât se poate de deschis cu oameni din comunitatea noastră de HR despre provocările cu care se confruntau.
Îmi amintesc că una dintre cele mai urmărite întâlniri a fost cea în care am avut alături un psiholog. Am discutat atunci exact despre asta – cum îți gestionezi emoțiile și cum faci să-i ții și pe ceilalți pe linia de plutire, atunci când nimic din jurul tău nu mai este cum a fost.
Zeci de întrebări au curs atunci și mi-a fost clar că, la fel ca mine, mulți oameni simțeau că se află pe o plajă cu nisipuri mișcătoare. Acum pare că ești bine, imediat după pare că totul se năruie sub tine. Între timp, o parte din griji s-a mai cernut, o parte din incertitudini s-a mai lămurit, însă presiunea continuă să existe.
Oamenii din echipă continuă să-și pună sau să-ți pună întrebări de fiecare dată când în meetingul de pe Hangouts pare că ești mai tăcut sau mai puțin zâmbitor decât ieri. Își varsă năduful tot către tine atunci când ei înșiși simt că nu mai pot și că nu știu cum să facă să fie bine. Business și terapie – cam așa se derulează lucrurile, de o vreme.
Din acest punct de vedere, niciodată business-urile nu au fost mai personale. Niciodată nu am fost unii în fața altora atât de vulnerabili. Managerii care au dat cu adevărat dovadă de faptul că pot fi și lideri au pus deschis cărțile pe masă și au înțeles că printre cifre, planuri, strategii, analize și KPIs își pot face loc și emoțiile.
Ba, mai mult, cine nu le-a înțeles rolul în perioada asta și nu a înțeles cât de important este să le acorde atenția necesară, a avut de pierdut la nivel de echipă. Pentru că automotivarea a fost crucială în acest context de dezrădăcinare, iar automotivarea se hrănește dintr-o motivare externă. Îți spui că mai poți, că o să fie bine, dar crezi ce îți spui atunci când mai auzi același lucru și din alte părți.
Acum, sigur că e împovărător să duci pe umeri un sac de emoții, în special când majoritatea nu îți aparțin, dar nimeni nu a spus niciodată că o să fie ușor să ieșim la liman din această perioadă. Până la urmă, dacă încă suntem aici, înseamnă că punctul pe care l-am pus în martie și tot ce a început nu au fost într-atât de grele încât să ne doboare. Noul cu care ne-am obișnuit deja n-a fost de netrecut.
În luna octombrie, am realizat un studiu despre concesiile pe care le-au făcut românii care au încercat să se angajeze în pandemie. Bineînțeles că principalele concluzii au fost destul de triste, pentru că au avut în prim-plan ideea de resemnare. Atunci când accepți un salariu pe care în trecut nici nu te-ai fi gândit să-l accepți sau atunci când te angajezi pe o poziție sub nivelul tău de pregătire și de experiență e clar că nu poți fi împăcat cu alegerea făcută. Dar ne așteptam să vedem aceste concluzii.
Ce nu ne așteptam era să vedem și un semnal încurajator. După ani la rând în care piața muncii din România a fost mai degrabă conservatoare (și în ceea ce-i privește pe candidați, și pe angajatori), acum vedem un număr important de oameni care iau foarte în serios ideea de reconversie profesională și care chiar au făcut acest pas pentru a-și deschide cât mai multe porți.
E o lecție importantă pe care acest nou ne-a dat-o și, mai important decât atât, este că tot mai mulți oameni au capacitatea de a-și deschide ochii și mințile atunci când este cazul să iasă dintr-o zonă călduță, dar nu neapărat sigură, și să intre în alta complet nouă, necunoscută, dar cu mai multe oportunități. Măcar cu câteva lecții învățate să ieșim din această distopie. Altfel, chiar va fi fost în zadar.
Ți-a plăcut articolul? Citește și:
Cum poți menține distracția în echipă în această perioadă
