Descoperă povestea celor care s-au întors din strainatate!

Cu o populație în continuă scădere și o piață a muncii care încă încearcă să își găsească busola printre valuri de schimbări la nivel global și ecuații cu atâtea necunoscute pe plan intern, România pare să lase din ce în ce mai tare impresia unui no man’s land la capitolul forță de muncă.

Și nici nu e de mirare, dacă ne gândim că anul trecut, potrivit datelor Institutului Național de Statistică, 219.327 de români au plecat în strainatate, iar, conform studiului ManpowerGroup privind deficitul de talente pe anul 2018, ne situăm pe un frumos loc doi în lume la dificultăți în ocuparea locurilor de muncă vacante. Meseriași, ingineri, șoferi, personalul din IT, medici, cercetători, dar și manageri de proiect sau avocați se află în topul specialiștilor greu de găsit, iar principala cauză care a dus la acest procent impresionant de 81% deficit este exact lipsa candidaților.

Despre lipsă și nu numai, am vorbit cu câțiva profesioniști care au avut parte de experiențe formatoare în strainatate și care apoi s-au întors. Povești foarte diferite între ele, care au mizat fix pe aceste lipsuri, privite însă dintr-o altă perspectivă: la urma urmei, acolo unde există o carență e loc berechet pentru creat și inovat. Iar ei asta au făcut, fie că vorbim despre antreprenoriat, lucrul în cadrul unui sistem educațional sau în multinațională.

Ruxandra Manea este acum profesor asociat la Universitatea din București, dar și cofondator Aspire Romania și Aspire for Teachers. Cristian Lupșa a fondat Decât o Revistă, publicație de jurnalism narativ al cărei editor este, iar între timp a mai dezvoltat o sumedenie de proiecte satelit sub umbrela aceleiași misiuni. Dan Munteanu și Irina Dumitru sunt împreună: ea lucrează în IT, la o multinațională, iar el oferă consultanță în sectorul financiar-bancar într-o companie din Big 4. În fine, Robert Santa este consilier în administrația prezidențială în Departamentul de Cercetare și Educație.

Până să ajungă unde sunt acum însă toți au plecat în strainatate

De exemplu, pe Ruxandra Manea întâmplarea a purtat-o la Facultatea de limbi străine (care nu era prima ei opțiune), iar de acolo (mult) mai departe, în Coreea de Sud, cu o bursă în cadrul Facultății de Științe Politice și Diplomație, pe care a absolvit-o Magna cum Laude. În coreeană.

Mediul hipercompetitiv, dar și oferta academică atractivă au făcut loc unui efort intelectual considerabil, dublat de adaptarea necesară unei culturi atât de diferite de cea de origine. La 20 de ani Ruxandra pornea astfel în această aventură cu un entuziasm și o ambiție care au urmărit-o, cinci ani mai târziu, la când s-a întors acasă din strainatate, până într-un București la care a trebuit să se readapteze după anii petrecuți la zeci de mii de kilometri depărtare: „Aș spune că a fost o experiență revelatoare, mi-a deschis calea deopotrivă către lume, cât și către mine, ca individ. M-am întors cu mult entuziasm și hotărâre să pun în aplicare tot ce am învățat și experimentat acolo. Coreea de Sud este o țară care a demonstrat că o viziune pe termen lung și multă investiție în resursa umană pot duce la o dezvoltare accelerată a unei societăți. Povestea lor de succes mi s-a părut pe cât de inspirațională, pe atât de aplicabilă la contextul românesc, motiv pentru care am decis să mă întorc aici și să contribui în ariile mele de interes și experiență”.

Așa că primul lucru pe care l-a făcut când s-a întors din strainatate a fost să lucreze ca profesor colaborator la Universitatea București și să constate, cu această ocazie, discrepanțele uriașe între experiențele studenților de aici și cele care au format-o pe ea, în Coreea.

De la dinamismul dublat de oportuni-tățile de internshipuri, voluntariat și proiecte din Coreea de Sud, pe scurt „un întreg mecanism care te pregătea atât academic, cât și profesional”, s-a întors în țară la un sistem bazat pe piedici și limitări, într-o cultură a binomului „lasă-mă să te las” și „nu se poate”.

Tot așa descriu și Irina și Dan experiențele lor universitare din Marea Britanie, în contrast cu sistemul academic local. Amândoi au studiat economie, iar orientarea către practică, peisajul cultural diversificat și deschis (în campusul de lângă Londra unde studia Irina erau peste 135 de naționalități), experiențele extracurriculare și încurajarea dezvoltării unui set de abilități individuale, toate i-au făcut pe amândoi să ia în considerare inclusiv opțiunea de a-și prelungi șederea acolo. Nu a fost să fie însă, pentru că la scurt timp după absolvirea studiilor amândoi au avut diverse interviuri și au primit oferte tentante de slujbe în țară, asta și într-o perioadă în care Marea Britanie impunea deținerea unui permis special de muncă pentru a putea lucra acolo.

De altfel, și Robert Santa consideră că studiile și experiențele din strainatate ajută nu doar la formarea individuală și la o mai mare deschidere către culturi diverse, ci și la obținerea unui job mai bun în țară. „Diploma de la o universitate cunoscută este mai valoroasă în țara cu cea mai mică pondere de absolvenți de învățământ superior din UE, chiar dacă piața muncii nu are o cerere la fel de mare pentru absolvenți de studii superioare”. Experiența sa a pornit cu mișcări studențești, fiind activ mai întâi în Organizaţia Studenţilor din Universitatea de Vest Timişoara, pentru ca mai apoi să devină membru al ESU (European Students’ Union), unde a învățat ce înseamnă munca într-un colectiv internațional și a văzut cum diferențele culturale sunt mult mai nuanțate odată trăite și nu doar imaginate. A continuat apoi cu un masterat și a ajuns la UCL Institute of Education, în Londra, prin intermediul programelor Erasmus Mundus, pe care, de altfel, le recomandă cu mare căldură și care, ulterior, l-au dus în Spania (la Bilbao) și Australia (la Melbourne).

Și pentru Cristian Lupșa, fondatorul DoR (Decât o Revistă), experiența din SUA a dat tonul unor schimbări importante și este primul care subliniează faptul că:

„Nimeni nu are cu adevărat cum să știe ce se întâmplă după ce pleacă. Când am plecat cu siguranță am promis că voi reveni. Dar odată ce am ajuns acolo și odată ce m-am adaptat și au început să-mi iasă lucrurile (și asta a luat ceva), mi-am zis că nu mă voi întoarce niciodată.”

Cristi a ajuns la Missouri School of Journalism, cea mai veche școală de jurnalism din lume, după ce a fentat cariera în medicină dorită de ai lui și a luat-o pe calea jurnalismului. A făcut facultatea în București, iar în al treilea an a avut oportunitatea de a studia cu profesori americani într-un proiect realizat în colaborare cu Centrul pentru Jurnalism Independent: „Am învățat mai mult în anul acela făcând muncă practică – și un ziar studențesc, The Bullet – decât în toți ceilalți ani de facultate la un loc. Și mi-am dat seama că se poate învăța și practica și altfel meseria și am vrut să continui cu un masterat în SUA, ceea ce am și făcut.”

Acolo s-a îndrăgostit de reviste și de jurnalismul narativ, a lucrat cu Committee of Concerned Journalism, a colaborat cu Christian Science Monitor și s-a adaptat la o realitate care l-a învățat că atunci când vrei ceva „trebuie să lupți, să ceri, să încerci. E o atitudine de asumare a propriei vieți și a propriilor dorințe de dezvoltare pe care n-o regăsesc nici azi aici. Sigur că acolo vine dintr-un capitalism concurențial, bazat pe o nevoie de supraviețuire, dar asta nu înseamnă că nu e valoare în spatele acestei forme de a privi munca”. Tot acolo a învățat să se raporteze altfel la muncă: „Procesul și scopul sunt esențiale. Cum îmi spunea recent un consultant organizațional: culturile balcanice sunt relaționale (ne pasă, în primul rând, de cum e relația cu cei din jur), pe când cele mai de la vest sunt orientate pe calitatea și claritatea muncii”. În 2007 a revenit în țară pentru că aici simțea că era loc să creeze ceva de la zero, era o provocare aruncată la un fileu imaginar și, după doi ani în care a lucrat în redacțiile unor publicații de trust, a pornit DoR cu o mână de colegi și prieteni care îi împărtășeau idealurile unor povești care meritau spuse și scrise bine.

PRIMEȘTE CELE MAI NOI ARTICOLE DIRECT ÎN INBOX👇

De altfel, motivul provocării este unul recurent în poveștile oamenilor care s-au întors

Ruxandra, după experiențe de lucru cu mari companii precum Google sau Oracle și păstrându-se în continuare ancorată atât în realitatea locală, cât și în cea coreeană, a ajuns să creeze alături de două colege Aspire for Teachers, o organizație care investește în traininguri pedagogice inovatoare dedicate cadrelor didactice, un soi de update extrem de necesar sistemului de operare românesc.

„Răspundem unei nevoi uriașe de formare a cadrelor didactice fără a căror motivație, pregătire și selecție nu putem vorbi despre un sistem educațional funcțional”. Pentru ea plusurile de a lucra în România se leagă în mod paradoxal de minusurile societății românești, „adică sunt foarte multe domenii în care sunt probleme de rezolvat, este loc de inovație și poți simți că ai un impact real”.

Și pentru Robert Santa principalul plus al reîntoarcerii în țară este legat de poziția României ca stat în curs de dezvoltare. „Sunt mai multe lucruri interesante de făcut, pentru că acel modus operandi al unei țări dezvoltate este chiar acum în construcție. În același timp, sunt și multe minusuri: unele servicii nu sunt calitative, există reacții conservatoare împotriva unor idei noi etc.”

La fel stau lucrurile și pentru Cristi Lupșa: „În primul rând, în România există un blestem și o binecuvântare legate de muncă. Blestemul e că e plin de oameni incompetenți ori de spații în care încă nu se fac lucrurile cum s-ar putea face. Ori nu se fac deloc. Binecuvântarea e aceeași: înseamnă că există loc pentru oameni curajoși care să facă lucrurile altfel, chiar la vârste la care ar fi imposibil să faci același lucru afară. Așa am ajuns la 26 de ani senior editor la Esquire România și la 28 de ani fondator al unei reviste independente. Sper în fiecare zi că pun ștacheta mai sus decât ar face-o alții”. Apoi crede și că e mare nevoie de răbdare și de un stomac tare, de capacitatea de a așeza lucrurile în contextul existent sau de a crea unul nou, atunci când e nevoie: ambele fiind lucruri care nu depind doar de experiența sau de știința cu care te-ai întors.

Work in progress

Apoi, odată acceptată provocarea de a lucra în România, urmează un întreg șir de alte lucruri care sunt încă în șantier: din punctul de vedere al Irinei, mai avem mult de lucrat la motivarea și respectul pentru angajați; apoi, crede că cel puțin în anumite domenii (precum cercetarea sau medicina, de exemplu), mulți oameni aleg să plece pentru că nu au acces la resursele necesare ca ei să-și poată face bine treaba. La fel, Mihai consideră că mai ales studenții sunt atrași să emigreze pentru faptul că în alte țări condițiile de bază sunt mult mai bune decât în țară, accentul este pus pe practică și atât ei, cât și profesioniștii din diverse domenii au mai multe șanse să fie respectați sau să se dezvolte și să își realizeze întregul potențial, asta ca să nu mai menționăm aspectul financiar.

Despre potențial vorbește și fondatorul DoR când îndeamnă să avem „mai multă grijă la ce culturi organizaționale creăm, la comunicare, la cum relaționăm cu oamenii din echipă și la cum îi ajutăm – ca lideri, ca manageri – să devină cea mai bună versiune a lor. E posibil ca schimbarea să nu se întâmple când omul e la tine în echipă, ci în jobul următor, dar și asta e o bucurie. Ducem lipsă de încredere în România, ne e tare frică unora de alții și de viitor, iar schimbarea climatului în care lucrăm poate ameliora enorm această raportare la lume”. Apoi, vorbind despre cum s-a născut proiectul DoR și despre crearea de alternative, Cristi crede că există în țară „și o lipsă de imaginație apropo de cum pot fi făcute lucrurile altfel și – din păcate – asta poți s-o înțelegi doar lucrând în alte sisteme”. O lipsă de imaginație care poate fi extinsă la mult mai multe domenii, iar exemplul jurnalismului este cu certitudine relevant. Atât în România, cât și la nivel global, criza a lăsat în picioare sau a făcut loc doar proiectelor imaginate (și asumate) bine, temerarilor care au văzut lucrurile altfel. În același timp, a lăsat în urmă fără drept de apel publicații care au continuat pe același drum bătătorit cu rețete reciclate la nesfârșit într-o lume care se schimbă cu o viteză care nu iartă pasul pe loc.

Între teorie și practică, inovație și stabilitate, dus și întors, contexte personale și trenduri globale, criza pieței muncii din România își poate găsi, poate, o soluție, tocmai în acest exercițiu de imaginație.

„În această lume, nicio companie nu poate influența de una singură, în mod decisiv, un climat economic sau politic.”

Dar poate să iasă din cutia de beneficii și cerințe standard pentru a genera o schimbare ce trebuie construită în timp și poate încerca să răspundă, pe bune, nu la întrebarea „Unde ne vedem peste 5 ani?”, ci peste 50.

De altfel, concluziile studiului Manpower Group ies și ele din clasicul refren legat de pachete de beneficii, salarii competitive și alte condiții de bază în jurul cărora se joacă meciul angajărilor. Vorbesc, în schimb, de măsuri care vizează cultivarea unor comunități flexibile de talente (freelanceri, colaboratori temporari, angajați part time sau la distanță), dar și investirea în dezvoltare și învățare pentru angajații existenți, acțiune dublată de o viziune holistică asupra rolurilor în companii – crearea de conexiuni pentru angajați atât în interiorul, cât și în exteriorul organizației.

La urma urmei, într-o societate paradoxală în care oamenii pleacă, dar se și întorc din cauza dezavantajelor, specularea lor depinde de o viziune out of the box care să poată merge dincolo de rezultate imediate și de o retenție de formă. Investirea în oameni și nu doar în angajați, crearea de punți de încredere și de conexiuni personalizate sunt factori care pot contribui decisiv la schimbarea unui climat instabil, care tocmai prin volatilitatea sa poate genera oportunități.

Și așa, minus cu minus se poate transforma în plus, ca la orele de matematică.