Interviu din viitor

Sabina e la primul ei job full time. De un an e PR Assistant la Graffiti PR, unde spune (și ține să sublineze) că îi place și că e „#happy #happy, serios”. În paralel, e studentă în ultimul an la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, specializarea Publicitate.

Înainte de primul job, a trecut prin trei internship-uri, toate diferite de experiența de angajat full time. Primul a fost ca web editor, a început la finalul anului I de facultate și a durat două luni, acolo trăind experiența șefului care îți suflă în ceafă și nu e niciodată mulțumit de rapiditatea cu care te miști. Apoi a început programul InternshipGov, două luni la Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Departamentul de Comunicare, secția de Comunicare Online. Acolo a trăit experiența opusă, a bugetarului care le face pe toate foarte încet, nemânat de vreo ambiție. A fost interesant și a avut ce să învețe, dar, îmi spune, are în continuare impresia că a îmbătrânit în acea vară mai mult decât ar fi trebuit. Au urmat un internship la Mercury360 și două competiții de publicitate, CompetițIAA, unde campania ei și a colegelor a fost câștigătoare, și Adventure, unde aceeași echipă a fost singura din România care a ajuns în top 10.

Visează ca la un moment dat, după ce învață suficient din PR, să ajungă tot pe un scaun în agenție, dar pe unul de copywriter.

Sabina Iancu, 21 ani, PR Assistant@Graffiti PR
foto: Alex Gâlmeanu

Ce am aflat de la Sabina despre noua generație de angajați:

Echipa e importantă

„Cei mai importanți sunt oamenii. Lucrăm mult în echipă, iar dacă nu aș fi compatibilă cu ceilalți colegi, mi-ar fi dificil să dau randament, aș simți că fac totul din obligație. Dacă oamenii sunt happy, atmosfera e happy, eu sunt happy. Am aflat asta când m-am angajat la Graffiti. La minister, de exemplu, fiecare angajat își vedea de treaba lui. Era o indiferență totală în acele birouri. La Graffiti, pe de altă parte, am văzut ce înseamnă să râzi, să povestești sau să iei masa cu echipa. La toate acestea chiar nu aș putea să renunț.”

Au nevoie de argumente

„Îmi aduc aminte de unul dintre internship-uri. O lună nu am primit niciun feedback argumentat, ceea ce mă făcea să mă simt ca un mic roboțel, incapabil să gândească de unul singur, care trebuia să facă, să creadă și, mai ales, să nu cerceteze. De aici s-a format o prăpastie în comunicarea noastră, adâncită și mai tare de orgoliu. Șefa mea spunea: «nu e așa pentru că zic eu», nesimțind necesar să dea explicații unui intern, iar eu cel mult reformulam, fără să renunț la idee. Energia fiecăreia dintre noi ar fi putut să fie consumată într-un mod mult mai productiv.”

„Când am intrat în câmpul muncii m-a surprins faptul că nu vreau să ies din câmpul muncii. Mereu mi-am imaginat că voi renunța imediat ce voi da de greu și că va veni o dimineață în care voi refuza să mă ridic din pat și să merg la muncă. Dar da, dacă faci ceea ce îți place, ai foarte multe șanse să nu simți că lucrezi.”

Vor să le placă ceea ce fac

„Stăm cel puțin 8 ore pe zi la birou. Mă întristează ideea de a face toată ziua ceva ce nu te încântă. De aici și până la întrebări ca «Ce fac cu viața mea?» nu mai e decât un pas; doi pași până la depresie. Nu cred că poți să compensezi sentimentul ăsta cu lucruri materiale sau experiențe costisitoare.”

Rezistă la stres când e o miză

„M-am angajat la jumătatea celui de-al doilea an de facultate. Am reușit să mă împart între seminarii și task-uri, dar cel mai dificil a fost în sesiune. Am avut examenele programate destul de în neavantajul nostru, cu puține zile între ele și singura soluție era să învăț după muncă. Mi-era greu să-mi păstrez concentrarea, dar mă încurajam spunându-mi că mai e puțin și că după o să pot să merg la orice concert vreau. Asta mă motiva.”

Își dau toată silința să facă lucrurile bine

„În prima zi la Graffiti, mă așteptam ca cei din birou să folosească numai termeni de specialitate pe care nu îi cunoșteam, credeam că mă vor uita pe un scaun, fiecare văzându-și de treaba lui. Nu mă așteptam la bine. În realitate lucrurile au stat cu totul și cu totul altfel: colegii mei s-au dovedit foarte prietenoși și preocupați de noua lor colegă. În prima zi am făcut un research și o monitorizare. După ce mi-am terminat treaba, am stat o oră să verific absolut fiecare cuvânt din corpul mailului și din atașamente, înainte să le trimit colegilor rezolvarea. Acum mi se pare stupid că mi-a bătut inima atât de tare pentru un mail intern.”