Cum aducem motivația în echipă și cum ne remontăm după experiențe dificile

În carieră și în lucrul cu oamenii din echipele noastre avem nevoie de inspirație și de povești de viață care ne ofere o altă perspectivă, mai ales în subiecte care dau anumite preconcepții, cum este lucrul cu persoanele cu dizabilitati. O poveste din care avem de învățat este cea a lui George Baltă, actualmente ambasador al programului ACCES de la Kaufland și Diversity and Inclusion Specialist. George este fost jucător de rugby profesionist. Acum mai bine de 18 ani a suferit un accident pe terenul de rugby și cu toate că acest accident l-a lăsat imobilizat de la gât în jos, a reușit să găsească în el resorturile să meargă mai departe. 

Acum George este speaker motivațional, maratonist, a sărit cu parașuta, cu parapanta și face foarte multe lucruri foarte curajoase, pe care mulți dintre noi, cei care nu am trecut prin experiențe atât de grele, le găsim dificile. În acest moment e un exemplu pentru fiecare dintre noi că oricâte greutăți am întâmpina în viață, putem să ne continuăm drumul într-un mod care să ne dea satisfacție. Cum găsești motivația necesară după momente mai dificile în viața personală sau profesională și cum transmiți motivație și oamenilor din echipă afli în cele ce urmează de la George Baltă!

George, să revenim un pic la experiența ta de acum aproape 20 de ani. Care a fost pentru tine cel mai dificil moment de după accident și cum ai reușit să te motivezi?

Cred că cel mai dificil moment de după accident a fost să-mi accept situația, să mă accept pe mine, să-mi accept noul George, pentru că de la 1,83 m, 92 kg, jucător de rugby, m-am trezit pe un pat de spital paralizat de la gât în jos, și nu mai vedeam rostul meu pe pământul ăsta, nu știam ce să fac cu viața mea, încotro să o iau.

Și cred că acesta a fost cel mai greu moment pe care a trebuit să-l depășesc, să-mi accept situația, noua situație. Dar cu ajutorul psihoterapeuților, cu multe ore de terapie, am reușit să ajung în punctul în care să înțeleg că există viață după accidentul acesta, că singura diferență dintre mine și un om pe picioare este modul de deplasare. Acesta a fost cel mai greu moment de după accident. Au fost și altele mai personale, dar acum vorbim despre alte lucruri.

Prin sport reușesc să fac tot și printr-o viață foarte disciplinată.

Știu că ai fost destul de deschis și menționai de faptul că ai trecut printr-o perioadă de depresie, că ai lucrat cu psihoterapeuți. E o zonă despre care vorbim tot mai multe în ultima vreme pentru că și provocările cred că sunt tot mai dificile pe partea asta emoțională. Ce faci astăzi, concret, când apar greutăți în viața ta? Cum reușești să te mobilizezi? 

Când am momente grele, îmi dau pauză pentru că mai important decât orice sunt eu și nu vreau să ajung în punctul în care să clachez de tot. Sportu m-a învățat să fiu foarte disciplinat și am înțeles că atunci când motivația dispare, intervine disciplina și îmi menține acea rutină pe care am făcut-o zi de zi. Încerc să mă motivez, să ies, să fac kilometri mulți, să fac sport în casă, să mă duc la sală sau oriunde și să mă regăsesc pe mine.

Prin sport reușesc să fac tot și printr-o viață foarte disciplinată. 

Practic a rămas această constantă în viața ta: sportul și te ajută să te reechilibrezi. 

Da, sportul a dat cele mai multe rezultate pe partea de recuperare la mine și cred că este ce mă împlinește cel mai mult și mă face să mă simt bine. Îmi place să fiu în mișcare tot timpul.

Angajatorul în ziua de astăzi, din punctul meu de vedere, fuge de responsabilitate și este foarte tristă treaba asta, pentru că o persoană cu dizabilitati vine cu o altă viziune, o viziune care poate ajuta mult de tot compania ta. 

Să ne uităm un pic la ce s-a întâmplat după accident. Cum a fost pentru tine să intri pe piața muncii cu aceste noi challenge-uri? Sunt angajatorii din România cu adevărat pregătiți să integreze persoanele cu dizabilitați? 

A fost o reintrare a mea în piața muncii, pentru că primul loc de muncă, cu act oficial, a fost la vârsta de 18 ani, când m-am angajat în aeronautică, meseria mea de bază era constructor de aeronave. După accident, abia apăruse internetul, nu aveam acces la prea multe informații, nu existau, dacă dădeai o căutare, locuri de muncă pentru persoane cu dizabilitati. Erau zero rezultate.

Cumva a trebuit să continuu studiile, pentru că știam că fără studiu să îmi fie foarte greu să îmi găsesc ceva de muncă în situația mea, care-mi permitea să lucrez ceva pe calculator. Am reușit să fac o facultate și acolo a fost foarte greu, pentru că nu toate facultățile permiteau să susții examenele pe calculator. Am ales până la urmă Facultatea de Sociologie, unde am putut să dau examenele pe calculator. Cât despre cealaltă întrebare, angajatorii în 2010, când am reintrat în câmpul muncii, nu erau pregătiți absolut deloc pentru persoanele cu dizabilitati.

Clădirile nu erau pregătite, chiar dacă începuse să se construiască clădiri noi, cum vedeam noi prin filme, prin străinătate, clădirile nu erau accesibile. Nu găseai toalete pentru persoane cu dizabilitati. Și da, angajatorii în 2024 nu sunt încă pregătiți, cred că mai mult psihic, pentru că acum avem infrastructură pentru persoanele cu dizabilitati,  dar angajatorii fug de responsabilități. Pentru că pun ce e mai rău în față.

Se gândesc: „Cum mă înțeleg cu persoanele cu dizabilitati?” Sunt persoane cu dizabilități locomotorii cu care te înțelegi perfect. Sunt surdomuți cu care te înțelegi. Este mai dificil dacă ai persoane cu dizabilități, care au probleme psihice. 

În rest te poți înțelege foarte ușor cu o persoanele cu dizabilitati. Dar angajatorul în ziua de astăzi, din punctul meu de vedere, fuge de responsabilitate și este foarte tristă treaba asta, pentru că o persoană cu dizabilitati vine cu o altă viziune, o viziune care poate ajuta mult de tot compania ta. 

Schimbarea aceasta de mentalitate o să se întâmple atunci când mai multe persoane cu dizabilitati vor avea curajul să încerce, să bată la uși, să aplice la diferite joburi.

Cu siguranță e o problemă de schimbare de mentalități și, după cum știm, durează.

Schimbarea aceasta de mentalitate o să se întâmple atunci când mai multe persoane cu dizabilitati vor avea curajul să încerce, să bată la uși, să aplice la diferite joburi. Atunci când o să fie mai multe persoane cu dizabilități angajate, o să se audă: „Noi avem două persoane cu dizabilități în echipă, noi avem 500, noi avem 4. Cu cât suntem mai mulți afară, cu atât și alte companii o să prindă curajul acesta, să primească în rândul lor persoane cu dizabilități.

Și, în același timp, cred că e importantă și puterea exemplului, pentru că acum revin la Kaufland și la rolul tău pe care îl ai, ca ambasador al programului ACCES. De câteva luni ești și angajat ca Diversity and Inclusion Specialist. Cum ai ajuns să ai aceste roluri și ce presupun ele? 

Am scris de la început despre ce înseamnă viața unei persoane cu dizabilitati. Am fost foarte deschis pe rețelele de socializare și cumva am devenit una dintre persoanele cu dizabilitati cele mai vizibile din România.

Și cred că asta m-a adus în rolul de ambasador al acestui program. Ce facem noi în programul  ACCES? Încercăm să introducem în câmpul muncii, să angajăm cât mai multe persoane cu diferite dizabilitati. Și ca să ajungem la aceste persoane cu dizabilitati, a trebuit să facem o caravană, să mergem în cele mai mari orașe din România.

Am început din vest, din Timișoara, Oradea, Cluj, după care am coborat Brașov, Sibiu, Constanța, Iași și am avut ultima oprire în București. 

Știu că până în acest moment sunt undeva la peste 450 de persoane cu dizabilitati angajate în Kaufland, că sunt planuri să se angajeze un număr similar. M-a interesa să știu, pentru că ai povestit de aceste caravane, care presupun și contactul direct cu angajatorii din fiecare oraș, ce schimbări pozitive ați observat pe partea asta de integrare a persoanelor cu dizabilitati? Putem să spunem că intrăm într- o zonă de normalitate?

Mai este foarte mult până la normalitate. Acum fiecare vede normalul diferit. Ce am făcut noi a  fost să mergem și să dăm exemple că se poate atunci când îți dorești, că viața poate fi mult mai bună ca angajat, mai ales în plan social. Ieși din casă, stai într-un mediu cu colegii, socializezi, este altceva.  Plus că salariul nu este mai mare decât ce-ți oferă statul.  Dar este ceva în plus.

Ce nu înțeleg persoanele cu dizabilitati este că într-un loc de muncă poți progresa. În schimb, o pensie dată de la stat nu o să crească foarte mult. Schimbările în bine pe care le-am observat au fost la angajatori.

Pentru că angajații din diferite companii au început să înțeleagă dizabilitatea, au început să știe cum să se comporte cu persoanele cu dizabilitati. Și cred că acesta a fost obiectivul nostru, să aducem normalul în mijlocul nostru.

Din ce povestești, înțeleg că sunt niște bariere pe care persoanele cu dizabilitati și le pun apropo de această raportare la piața muncii.

Își pun bariere pentru că nu știu cum or să fie primite acolo. La fel nici angajatorul nu știe cum să se comporte, pentru că nu există comunicare pe acest subiect. De aceea încercăm prin programul ACCES și prin caravana aceasta să mergem să vorbim cu persoanele cu dizabilitati, cu ONG-urile care au comunități de persoane cu dizabilitati, pentru că nu este greu, trebuie doar să comunicăm. Atât. Și totul trebuie să plece de la persoanele cu dizabilitati. 

Există programul ACCES, unde Kaufland-ul vine către persoane cu dizabilitati și le spune: noi te primim la noi, dar sunt foarte puține companii, care să aibă un mesaj atât de bine articulat și de vizibil. Dar totul trebuie să plece de la persoanele cu dizabilitati, să fie deschise, să aibă curaj să meargă către un angajator,  pentru că ce poate să pățească cel mai rău decât un refuz? Un refuz care te întărește și el până la urmă. Așa ar trebui.

Dacă o persoană cu dizabilitatiintră pe cariere.kaufland.ro și nu-și găsește postul, renunță. Dar nu trebuie să renunți, că poate peste o săptămână poate să apară locura de muncă pe care ți-l dorești. Trebuie să încerci tot timpul. 

Cred că simplul fapt că un număr atât de mare de persoane cu dizabilitati au fost angajate în companie ar trebui să dea de gândit și oamenii să înțeleagă că da, sunt foarte multe oportunități în cadrul Kaufland. M-ar interesa să știu ce crezi că ar trebui să facă un angajator pentru a sprijini integrarea în echipă a persoanelor cu dizabilitati? 

Să discute cu persoanele cu dizabilitati, să aibă răbdare, să le asculte nevoile. Să nu le arate milă, pentru că foarte multe persoane cu dizabilitati fug de treaba asta. 

Trebuie să comporte absolut normal și trebuie să existe această comunicare, care este foarte, foarte importantă. În rest, cum am spus și mai înainte, nu cred că mai există din punct de vedere infrastructură la companiile mari, problema accesibilității, doar comunicarea. Aici trebuie lucrat foarte mult și să-și asume anumite responsabilități.

Orice companie și orice angajator care are o persoană cu dizabilitati, eu spun că este mai bogat.  Pentru că această persoană vine cu altă viziune, care poate să ajute foarte mult companiile. 

În afară de partea asta de comunicare, mai sunt și alte greșeli pe care crezi că le fac angajatorii în integrarea în echipă a persoanelor cu dizabilitati sau în abordare? 

Cea mai mare greșeală pe care o văd este să arăți milă. Să nu-i vorbești persoanei cu dizabilitati direct. Să vorbești printr-un intermediar, să nu te uiți în ochii ei când vorbești cu ea. Sunt mulți care încep să facă glume și determină persoanele cu dizabilități să facă un pas înapoi. Există un timp până persoanele cu dizabilitati au încredere în oamenii de lângă ele și le permit acele glume.
Mai sunt greșele astea involuntare. M-am rezemat de scaunul tău, te-am tras într-o parte și toate lucrurile astea. Dar o persoană care nu are dizabilitate nu o să învețe lucrurile astea până când nu se „lovește” de o persoană cu dizabilitati. 

Revenind puțin la exemplul tău, tu cum ai fost întotdeauna (și înainte de accident) o persoană optimistă, care reușește să-și schimbe mindset-ul sau mai degrabă accidentul este cel care te-a determinat să-ți schimbi puțin perspectiva? Ce am putea să facem ca să ne motivăm atunci când întâmpinăm greutăți?

Înainte de accident, am fost o persoană destul de optimistă, dar accidentul, din contră, m-a transformat într-un om rău. Pentru că nu mai găseam rostul pe pământ aici, nu știam nimic despre viața asta în scaunul cu rotile și până nu am apelat la terapie, orice mi se propunea era cu Nu din partea mea. Nu voiam să fac absolut nimic.

După ce mi-am acceptat situația, am devenit alt om și am început să văd viața asta mult mai bine. Și acum spun că accidentul a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla pentru că mi-a deschis ochii, mintea și sunt cu totul altul.

Speaker motivațional am ajuns fără să vreau, pentru că eram chemat des în spitale să vorbesc despre următorii pași pe care persoanele cu dizabilitati trebuie să le facă după un accident și nu știam cum să am un șir narativ ca să le povestesc pașii. M-am dus la un curs de public speaking să scap de emoții, să știu cum să leg ideile.

Și acolo am vorbit despre ce știam eu mai bine, despre sport, despre dizabilitate. Cineva din sală m-a văzut, m-a chemat la un eveniment, la al doilea,  la al treia, la al patrulea și așa am ajuns speaker motivațional.  Cât despre ce le spun altora ca să-i motivez când dau de greu, am ajuns la concluzia că nimeni nu o să învețe din greșelile altora. Până nu ne lovim cu capul de prag sau cu piciorul de prag, cu toată teoria nu o să meargă.

Ok, înveți anumite lucruri despre cum să ai grijă de coloana ta, din accidentele altora, din problemele altora, dar până nu o să te lovești tu cu adevărat de problemele astea, nu o să înveți. Încerc să le ridic moralul de fiecare dată cân sunt în fața lor pe scenă și să le dau exemple clare. Ei pleacă din sală cu ceva de acolo. O zi sau două săptămâni o să aibă treaba asta în cap, după care problemele de zi cu zi o să îi acapareze și o să uite tot ce le-am spus.

Cred că e destul de multă satisfacție să vezi că totuși, că reușești, chiar și pe termen scurt, să atingi un pic viețile oamenilor.

Este o satisfacție. Nu mi-am făcut un țel din treaba asta. Am spus că dintr-o sală de o mie de persoane, dacă două au înțeles ceva și ceva și vin la mine, asta mă face fericit. E un bonus.

Eu am ieșit în față, le-am spus trăirile mele, povestea mea. Dacă prin ce am făcut reușesc să schimb doi oameni, eu mă declar mulțumiț. Mă bucur că pe foarte mulți i-am motivat să se apuce de sport. Și asta mă bucur, pentru că au înțeles că atunci când le vorbesc despre sport, foarte mulți se gândesc că îi îndemn să facă sport la performanță.

Dar nu te duce nimeni către către performanță. Pur și simplu, jumătatea aia de oră, o oră, petrecută cu tine în parc, la sală sau acasă este de ajuns să faci ceva în mișcare.

Sportul duce numai beneficii. Sportul de performanță, nu.

Rămânem în zona aceasta de lecții. Care ar fi pentru tine cea mai importantă lecție,  pe care ai învățat-o în acești ultimii ani? Să zicem poate top 3  dacă e greu să alegi una singură.

Cred că întotdeauna există mai departe după tot ce ne aduce viața în față. Că nu trebuie să renunțăm și să ținem capul sus. Să ne bucurăm de acum pentru că asta e tot ce contează.

Ziua de mâine nu ne-o garantează nimeni. Fac acum pentru că nu știu ce e mâine.

Știu că povestea ta a fost și recent ecranizată într-un film, în regia lui Tedy Necula. Presupun că a fost o provocare destul de mare pentru tine, neavând până în acel moment contact cu zona de actorie. Cum a fost pentru tine să iei lecții de actorie, să fii fața camerei mai mult decât ești în cadrul unui podcast sau conferințe? Cum a fost  să retrăiești experiența accidentului?

Tedy și-a dorit ca eu să-mi joc propriului lor. A spus că dacă refuz treaba asta, filmul nu o să se facă. Vă dați seama că a fost ceva extraordinar să vină cineva, un regizor la tine și să spună: „Ți-am ascultat povestea, mi se pare wow  și vreau să fac un film despre subiectul ăsta”.

Am luat patru săptămâni cursuri de actori cu Dan Murzea, cel care joacă rolul fratelui meu în film, Adrian Păduraru – kinetoterapeutul și Nuami Dinescu – mama din film. Cei care au văzut filmul au spus că nu se cunoaște că nu am actorie.

Am încercat să ascult fiecare sfat, am încercat să învăț toate replicile pe care le-am avut și să dau publicului exact mesajul care trebuie. Cât despre trăiri, eu împăcat cu situația mea, am avut impresia că nu o să am nicio treabă acolo, pe platoul de filmare. A fost greu pentru că a trebuit să-mi intru în stări, în mai multe stări, de tristețe, de bucurie și una după alta, să trec de la una la alta, să retrăiesc anumite momente grele, cum ar fi momentul accidentului, momentul când am ajuns la spitalele de urgență și eram pe targă sau momentul când fratele meu a murit.

Această experiență m-a dat peste cap. Eram profesionist pe platoul de filmare, dar când ajungeam acasă, simțeam ca un pumn puternic în piept. A fost greu. Plus că am stat la temperaturi scăzute sau la temperaturi de 43 grade pentru că am filmat afară. Schimbam ținutele de 5-6 ori pe zi. Filmul putea să iasă și mai bine, dar este apreciat și asta mă bucură foarte mult. Și este apreciat de tineri.

Pentru că mergem cu el și prin licee, prin facultăți și la Academia de Poliție. Am fost la Cluj și este super apreciat filmul pentru că poate fi „click-ul” acela de care ai nevoie. 

Cu ce te-ai dori să rămână oamenii care văd filmul? 

Cu întotdeauna există mai departe. Să nu ne mai oprim și să zicem că gata, viața mea s-a terminat la prima despărțire. 

Cum arată pentru tine acest mai departe în acest moment? Și ce sfat ai avea pentru cei care nu mai văd un mai departe foarte coerent? 

Fac lucrurile care mă fac fericit în fiecare zi, stau printre oamenii care mă înțeleg. Cam așa arată mai departe. Am ajuns la punctul în care fac lucrurile care mă fac fericit și mă bucur că am ajuns în punctul acesta. Cât despre cei care nu mai văd mai departe, să deschidă ochii și să uite în stânga și în dreapta. Pentru că întotdeauna o să vadă pe cineva cu probleme mai mari decât problemele pe care le iau ei. Și o să-și dea seama că ce iau ei sunt nimicuri și se îngrijorează pentru lucruri foarte mici. 

Și așa cum menționai și devreme, atunci când nu mai pot să vadă acest mai bine, acest mai departe, pot să meargă către ajutor specializat, către prieteni sau către un coach.

Foarte mulți asociază psihoterapeutul cu nebunia. Nu are absolut nicio legătură. Mergeți, eu le recomand tuturor, atunci când nu mai pot, să apeleze la un psihoterapeut bun. Ca și în cazul meu. Poate nu o să nimerești psihoterapeutul acela care să fie în chimie cu tine, dar poți să încerci altul, altul, altul, până să găsești omul acela cu care să rezonezi.

Ne apropiem de finalul acestui podcast și aș vrea să încheiem într-o notă amuzantă, sper eu, și optimistă. Am un quiz foarte scurt. Te-aș ruga să-mi răspunzi fără să gândești foarte mult, să-ți folosești instinctul și să alegi dintre două variante.

Inteligența artificială sau umană?

Umană

Muncă remote sau la birou? 

Muncă remote, dar este foarte important și mersul la birou și echipa. Dacă stai într-o echipă frumoasă.

O vacanță mai lungă sau mai multe vacanțe mai scurte?
Mai multe scurte.

E-mail-uri sau meeting-uri?
E-mail-uri

1 la 1 sau ședință de echipă?
Ședință de echipă

Program fix sau flexibil?
Flexibil

Avem foarte multe lucruri de învățat de la George Baltă despre reziliență, acest buzzword, despre care tot vorbim în ultima vreme. Iar dacă nu știm cum să facem acest lucru, există oameni specializați pe lucrurile acestea, care ne pot ajuta. Contează să nu ne fie frică să apelăm la ei sau să ne îndrumăm colegii spre terapie.

Ți-a plăcut interviul cu Interviu cu George Baltă, ambasador al programului ACCES Kaufland? Citește și:

Cum poți contribui la o piață a muncii accesibilă pentru toată lumea 

European Accessibility Act: ce este și cum va impacta business-urile