Unde găsim harduri noi pe care să stocăm noile informatii?

Îmi imaginez adesea că asta ar zice creierul meu dacă m-ar lua la o discuție one to one la o cafea. Și adevărul e că fix asta îmi zice de câte ori are ocazia. Iar eu aud și ascult. Și, deși în viața de zi cu zi și în contexte colocviale mi se zice „regina shoppingului online” (mai am câteva titulaturi regale, dar să nu dezvălui chiar totul într-un singur număr de revistă, mai păstrez puțin mister), jur că în cazul ăsta punctual habar n-am de unde să-i cumpăr spațiul de stocare după care creierul meu urlă de câteva luni bune. Cine vinde/închiriază/împrumută e rugat să-mi dea un mail la [email protected].
Cine e în căutare de același lucru ca mine e invitat să continue lectura.

„Poți să te uiți peste textul ăsta, te rog?”, „Dă-mi și mie feedback pe calendarul de săptămâna viitoare!”, „Task-ul ăla de ce e pe pending?”, „Când fac băieții de la dev deploy?”, „Avem live landing page-ul?”, „Avem o problemă cu compania X”, „Nu-mi răspunde clientul Y”, „Cineva e supărat rău pe Facebook”, „Trimite-mi și mie rate cardurile și demograficele”, „Cum merge recrutarea?”, „Când începi interviurile?”, „Ai găsit om?”, „Vreau și eu contactul lui Z”.

N-am luat-o încă razna complet, deși de multe ori nu aș băga mâna în foc pentru asta. Ce redam mai sus sunt doar câteva mesaje care vin spre mine în decurs de maximum 15 minute într-o zi normală la birou. Și tot atâtea întreruperi. Mesaje la care evident că încerc să răspund. Asta în timp ce dau un mail, răspund pe Facebook Messenger la alt mesaj, chatul intern se înroșește cu mesaje noi, iau telefonul în mână să sun pe cineva, dar uit pe cine și opresc o colegă care tocmai intră în birou să-i zic ceva, dar după ce deschid gura și ea se apropie de biroul meu, îmi dau seama că am uitat ce trebuia NEAPĂRAT să vorbesc cu ea. The wonderful life of Raluca. Și, oricât mi-ar plăcea să mă consider specială, știu foarte bine că nici în cazul ăsta particular nu sunt. Și, mai mult decât atât, că, dacă e să suprapunem momentele de mai sus din viața mea cu un moment similar din viața ta sau a colegilor tăi, ele vor părea trase la indigo.

Marea „infoxicare”

Deși ar fi putut să fie un typo de la oboseală (iar eu aș fi fost pe brief), nu e. E numele pe care specialiștii îl dau efectului supraexpunerii la noi informatii. Pentru că, până la urmă, asta suntem: intoxicați cu informatii. Și, deși fenomenul nu e unul nou, cred sincer că trăim într-una dintre cele mai delicate perioade din punctul ăsta de vedere, dacă e să luăm în calcul doar cele 724 de tone de informație cu care ne bombardează social media, la care se adaugă alte 3.947 de tone cu care ne asaltează tehnologia în general, fie c-o face via mail, smartphone, tabletă, televizor sau laptop.

În condițiile astea și în era mult prea multor informații, cum mai învățăm? Unde găsim hardurile alea noi pe care să stocăm noile informatii pe care vrem să le învățăm, cele vechi fiind fie full, fie pe cale să crape? Și, mai mult decât atât, cum creăm un fond propice învățării la nivel organizațional când colegii noștri sunt la fel de „infoxicați” ca noi? Ce șanse de reușită au orice tentative de traininguri, cursuri, aprofundări în contextul ăsta? Nu cumva sunt bugete aruncate pe fereastră? Și, mai presus de orice întrebare, una tronează enervant deasupra capetelor noastre: CE NE FACEM?

Micul plan

În primul rând, facem un plan de care să ne și ținem și, așa cum facem cu multe alte lucruri la job, cel mai bine e să începem de la micro, apoi să mergem spre macro. Adică testează în primul rând pe tine ideile, apoi propune-le și colegilor tăi la nivel de companie.

S-ar putea prea bine ca după ce o să citești cele de mai jos să zici: „Aaaa, dar știam asta.” Cel mai probabil e adevărat și te cred pe cuvânt. Dar adevărata întrebare nu e dacă știai, ci dacă și aplici. La teorie suntem toți premianți, însă de cele mai multe ori teoreticienii ăștia cu coronițe și lauri eșuează lamentabil la practică, cu mine în frunte, evident, căci, din păcate, nici aici nu sunt specială sau singulară. Dar mă tratez. Ne tratăm împreună? La mine deja dă semne de ameliorare.

Începe cu DECONECTAREA! Ori de câte ori îți propui să înveți ceva nou sau să duci la bun sfârșit un task, deconectează-te de la orice fel de distracție. Fără Facebook, fără mail, fără chat intern, concentrează-te 100% pe ce ai de făcut. Timpul pe care îl pierdeai înainte întrerupându-te dintr-un task și mutându-te pe altul, păcălindu-te că, de fapt, faci multitasking îl poți folosi, pentru a ieși la aer, de exemplu. E OK, și eu m-am crezut regina multitaskingului, apropo de regalități, multă vreme, dar adevărul științific e că multitaskingul nu există, ci e vorba mai degrabă de switch tasking, adică abilitatea de a jongla foarte rapid cu taskurile.

Învață să FILTREZI informația! Ce înseamnă asta mai exact? Ca, în funcție de context, să renunți la sursele care nu-ți aduc informatii de valoare. Chiar ai nevoie de site-ul ăla de divertisment care doar îți relaxează creierul, dar nu-ți aduce niciun fel de plusvaloare? Pe lângă asta, alege doar informația de care ai nevoie în ziua respectivă. În cazul ăsta nu doar că nu se aplică vorba „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi”, ba chiar e indicat să te ocupi în viitor cu învățatul lucrurilor de care nu ai nevoie în prezent. Pare destul de logic, nu? Ignoră orice nu e relevant pentru tine azi. OK, în context personal expunerea la noi informatii e bună chiar dacă nu ai nevoie de ea pe moment, căci antrenează creierul, menținându-l creativ – dacă aș avea un bănuț pentru fiecare film sau carte care mi-a dat idei… În context profesional însă aplică regula inversă: accesează informația doar dacă îți servește ATUNCI unui obiectiv concret, tangibil și măsurabil. Altfel, informația poate aștepta.

Nu-ți fie frică să începi să pui LIMITE și SPUNE „NU” fără vinovăție. Limitează timpul pe care îl petreci expunându-te la informatii de care chiar n-ai nevoie, fie că vorbim de social media sau de bârfe cu colegii la o cafea. Cu cât procrastinezi mai mult, cu atât va dura totul mai mult. Și, la fel de important, când ești deja până peste cap în proiecte și efectiv se umple paharul dacă mai iei unul, refuză pur și simplu. Fără regrete sau vinovăție. Oricine preferă o evaluare onestă a încărcării versus o muncă făcută pe genunchi și sub standarde de o persoană supraîncărcată.

PRIMEȘTE CELE MAI NOI ARTICOLE DIRECT ÎN INBOX👇

Plus, regula de aur: PRIORITIZEAZĂ!

Nu toate task-urile sunt la fel de importante. Nu toate au același deadline. Pune-le pe toate pe foaie, ca să ai overview, apoi asociază-le cifre în funcție de importanță și rezolvă-le în ordine crescătoare. Și, cel mai important, nu pica în capcana iluziei multitaskingului despre care vorbeam mai devreme. Ai răbdare să termini unele task-uri înainte de a începe altele.

DĂ MAI DEPARTE – când vezi că funcționează la tine, împarte noua descoperire cu colegii tăi. Fă traininguri de time management și shareuiește cu ei ideile prin care tu reușești să te ferești de poluarea informațională.

Pare o banalitate, îmi dau seama recitind, pare că am umplut niște pagini cu clișee. Dar ce am ajuns eu să cred, odată cu experiența și vârsta, e că și clișeele au rolul lor. Nu cumva au devenit atât de folosite pentru că ascund în ele adevăruri mari și universal valabile care chiar au funcționat la foarte mulți oameni? Ba eu cred că da. Iar asta vine de la o persoană care timp de 31 de ani a fugit de clișee ca de scaraoțchi. De ce să nu ne folosim atunci de învățămintele trase de atâția și atâția oameni? E ca și cum am refuza să învățăm din propria experiență și am face la infinit aceleași greșeli.

Noul hard pentru informatii

Unul dintre motivele pentru care ne expunem constant la informație și ne lăsăm de multe ori agresați e teama de a nu fi depășiți. Ca profesioniști, ca indivizi, ca oameni. Un fel de FOMO (fear of missing out) informațional. Ne e frică să nu eșuăm pentru că ne lipsește o piesă din puzzle-ul informațional. Vestea bună e că nu ne lipsește o piesă. Vestea rea e că ne lipsesc foarte multe și că nu vom termina puzzle-ul în viața asta. Și, în loc să ne încăpățânăm să băgăm fise știind foarte bine că întotdeauna casa câștigă, mai bine ne relaxăm și ne mulțumim încercând să mai potrivim câte o piesă. Așa cum putem. Din când în când. Informația nu se va termina niciodată. Neuronii noștri însă sunt limitați. Și ar fi bine să ținem de ei, că alții nu mai primim. Cel puțin nu în viața asta.

Și cum rămâne cu achiziția noului hard?

Poate că înainte de a găsi site-ul unde să plasăm comanda, ar fi indicat să facem curat pe cel vechi, să golim Recycle Bin-ul. Și poate o să recâștigăm nu doar spațiu, ci și viteză. Iar dacă primesc pe mail pontul salvator, promit solemn să nu-l țin doar pentru mine.