E superbă oxitocina, dar tot dopamina te face să te simți viu
Când ne îndrăgostim, creierul ne e invadat de un cocktail de hormoni, care ne dictează și comportamentele. Începem cu dorința, când testosteronul și estrogenul ne fac să nu ne putem ține mâinile departe de partener. Continuăm cu atracția și explozia de dopamina, noradrenalină și serotonină pentru ca, odată cu apariția oxitocinei și a vasopresinei, să migrăm către atașament.
Desigur, cele trei etape ale dragostei identificate de Helen Fisher, PhD și antropolog, nu se întâmplă mereu în ordinea asta. În anumite cazuri putem retrăi la nesfârșit o anumită fază, de exemplu atracția (și ce norocoși ne simțim atunci, nu?), alteori etapele se pot suprapune și nu le putem diferenția, la fel cum unele pot să nu existe deloc. Deși poate părea greu de crezut pentru cei obișnuiți să trăiască la intensitate ridicată, există relații care nu debutează cu focuri de artificii, însă rezistă în timp pentru că sunt fundamentate pe atașament, la fel cum unele se consumă, întocmai ca un foc de artificii, înainte să înceapă cu adevărat.
Pasiune sau liniște?
Întrebarea care se ridică însă e, dacă ai de ales, ce preferi, zero pasiune sau 100% intensitate? Poți trăi fără pasiune la job, în carieră, tu cu tine? Vrei să faci asta? Poți să stai 40 de ore pe săptămână într-un loc călduț, care nu te entuziasmează, care nu te împlinește, care doar îți aduce la final de lună încă o vacanță, o pereche de pantofi sau un depozit în bancă?
Poate sunt eu visătoare sau, din contră, mult prea pragmatică, dar nu cred că liniștea te poate duce înainte. Cred că poți avansa doar dintr-o tensiune, dintr-o ardere, dintr-o dăruire completă. În business, în relațiile interpersonale, în orice. Fără să vreau să subestimez puterile unei „mări” liniștite, fără valuri, căci sunt prima care apreciază liniștea și o caut tocmai pentru a contrabalansa intensitatea. Dar, în ceea ce mă privește, să mă privezi de pasiune, de provocări, de emoții și implicare, inclusiv la job, e sinonim cu a muri.
Alegeri cu sens în carieră
Am ieșit din relații și am plecat de la joburi când n-am mai simțit pasiune. Când am simțit că doar sunt, că nu le mai trăiesc, că nu mă mai provoacă, nu mă mai pun pe gânduri, că nu-mi mai dau lumea peste cap. Desigur, prea multă pasiune poate duce ușor la ardere prematură. Dar ce are totuși mai mult sens: să arzi repede, dar să trăiești intens ori să trăiești mult, liniar, echilibrat, fără niciun zvâc? Când ești mai mulțumit? La finalul unei vieți scurte, dar intense, pe care ai trăit-o așa cum ai vrut sau după o viață lungă, echilibrată, în care, de dragul stabilității, te-ai abținut de la multe și ai trăit plat?
Doze echilibrate de dopamina si oxitocina
Frumusețea face ca, odată cu vârsta și maturitatea, să nu mai alegem atât de la extreme, ci să găsim calea cât de cât de mijloc dintre cele două. E bună dopamina, în dozele care trebuie ne face să ne bucurăm de mâncare, de relații, de un job mișto. Însă la fel de periculoasă, în doze mari, poate duce la dependențe, la overtime, la burnout, la mari dezechilibre între viața personală și cea profesională. La fel cum oxitocina ne ajută să stabilim relații și să ne simțim confortabil în ele, dar de multe ori ne și ține pe loc.
Nu mă aștept să ne punem de acord aici. Pentru că nu există un răspuns corect. Mănânc ca să trăiesc sau trăiesc ca să mănânc? Jobul trebuie să-ți aducă bani sau să te și împlinească? Unde îl poziționăm în piramida aia a lui Maslow? Fiecare are propria rețetă care să-l împlinească sau să-l liniștească. Cea mai mișto provocare însă mi se pare să ai în echipă oameni din ambele tabere. Abia atunci încep focurile de artificii.
Ți-a plăcut articolul despre dopamina si oxitocina? Citește și:
Cel mai ușor am ajuns să fac performanță când mi-am propus să fiu mediocră
