Cel mai ușor am ajuns să fac performanță când mi-am propus să fiu mediocră
Primele mele lecții de înot, ca adult, au debutat cu camioane de frustrare. De la primul „task” și, în teorie, cel mai simplu: respirația.
Pentru că, ce să vezi, chiar și un lucru atât de banal și de natural, cum e respirația, sub apă e fix invers decât ai știut o viață întreagă: inspiri pe gură și expiri pe nas. Iar asta îți dă sistemul peste cap în primă fază și totul îți dă cu virgulă.
Așa că, incapabilă de a face cel mai basic lucru din lume și, în același timp, vital, să respir, primele ședințe le-am perceput ca pe un eșec total. Iar obiectivul cu care mă dusesem la antrenorul personal încă de la prima lecție, să îmi depășesc frica de adâncime, părea undeva într-un univers paralel, unde, cu siguranță, aș fi dat aceleași rateuri la respirație. Deci n-aș fi supraviețuit.
Pe la a treia lecție, când cred că înghițisem deja ceea ce se simțea ca jumătate din apa din piscină, l-am întrebat pe instructor, care părea nemișcat de drama apei pe nas cu care mă confruntam lecție de lecție, dacă pe el nu-l deranjează oribil de tare să simtă cum îi intră clorul pe nări și îi circulă apoi prin tot craniul. „Am uitat cum e să iei apă pe nas”, a venit răspunsul lui, la care am și râs zgomotos, pentru că mă gândeam că nu are cum să nu fie o glumă în universul ăsta. Văzând însă că doar eu râd, mi-am dat seama că iar îmi dă ceva cu virgulă.
Așa că am conchis că instructorul sigur nu e om, ci amfibie și m-am resemnat, realizând că eu n-am cum să ajung vreodată acolo, în universul acvatic. Și era parțial adevărat.
Nu aveam cum să ajung vreodată la performanta lui, ținând cont că nu plecam la drum de pe picior de egalitate: el avea în spate 25 de ani de înot profesionist, eu, câțiva ani de bălăceală controlată la mal și la adâncimi mai mici de 1,65 metri. Așa că a trebuit să dau reroute și să-mi amintesc cu ce obiectiv plecasem la drum. Să înțeleg că nu am cum vreodată să-mi egalez instructorul din niciun punct de vedere. Aveam de ales între a ținti la performanța de 10+, definită greșit ca a înota precum instructorul meu, sau aș fi putut să-mi doresc să fac performanță de 7, ceea ce, ținând cont că plecam de la un 2, era, într-adevăr, o reușită enormă.
De la natație la performanta la job
Lăsând deoparte puțin apa și clorul și revenind pe plaja organizațională, ce mi se pare important de înțeles atunci când vine vorba de performanta e însăși definiția cu care o încărcăm și care niciodată n-are cum să fie una singură. Pentru că mediocritatea cuiva s-ar putea să fie performanța altcuiva. Totul ține de sistemul de referință și de subiect.
Asta e de fapt și problema cu performanța: cu cât o încarci cu mai multă importanță, cu una singură, rigidă, și, inevitabil, cu presiune, cu atât devine mai greu de atins și aduce doar frustrări. Dacă vrem să menținem performanta într-o zonă sănătoasă, primul pas ar fi să nu mai punem semnul egal între ea și perfecțiune. Și, din păcate, oricât de greu ar fi să acceptăm asta, nici în cazul performanței nu există one size fits all, îmi pare rău să fiu eu cea care vă dezvăluie că nici aici nu există Moș Crăciun. Nu putem fi toți David Popovici și nici măcar David Popovici nu poate fi acel David Popovici, singurul, perfectul, în fiecare zi. Performanta vine, pleacă, se întoarce, alteori nu.
Uneori începi să înghiți mai puțină apă din a patra lecție, dar ai nevoie de șase ca să nu mai fii conștient de un proces atât de banal ca respirația. E și asta o performanta.
Ți-a plăcut articolul? Citește și:
