8X5=40

Nu cred în contururi perfecte, în 50-50, în armonie perenă și regula obligatorie a compensării. Deși mi-aș dori să existe, nu cred că se poate decât, cel mult, punctual. Știu că, de cele mai multe ori, ca să câștigi într-o parte, trebuie să pierzi în alta. Dar mai știu și că avem față de noi înșine obligația de a fi fericiți fără să simțim că datorăm totul doar unei singure persoane sau doar unui singur loc și că o cale de mijloc nu este atât de greu de găsit atunci când accepți din start că în tot drumul ăsta va trebui să faci și concesii. Și că sunt normale atâta timp cât, la finalul zilei, nu rămâi cu prea multe minusuri – față de cei pe care îi iubești, față de cei pentru care lucrezi și, obligatoriu, față de tine însuți.

Mult timp mi-am dorit ca ziua să fi avut 25 de ore. 30, dacă s-ar fi putut, ar fi fost și mai bine, pentru că, oricât de mult încercam, nu reușeam să termin tot ce aveam de făcut. Iar zilele în care ajungeam să văd lumina soarelui de afară, nu din spatele unui geam de birou, erau destul de puține. Dezechilibrul între viața de la birou și cea de acasă părea normal, era oarecum rușinos să ai mai mult de 15 zile de concediu luate într-un an și, în general, cei care plecau de la birou mai devreme de 18.30 purtau cu ei stigmatul neimplicatului, al nepăsătorului, al celui pe care nu te puteai baza, al indezirabilului.

La fel de mult timp am crezut că mult și greu înseamnă obligatoriu și bine și că, da, deși  mi-aș fi dorit ca lucrurile să fi stat altfel, pur și simplu, nu se putea. Până într-o zi. Când linia de demarcație s-a impus de la sine. Am înțeles că nu pot fi perfectă și că varianta cea mai bună a mea trebuie să fie suficientă și pentru cei din jur, și pentru mine. Că altfel nu se poate. Sau nu se mai putea.

Așa gândesc probabil tot mai mulți dintre angajații din toată lumea. Un studiu realizat anul trecut în SUA arăta cum se împart cele 24 de ore ale unei zile între viața personală și cea profesională. Iar statistica arăta așa: 14 ore sunt dedicate exclusiv muncii sau activităților legate de muncă (aici includem, spre exemplu, și timpul petrecut pe drum, de acasă până la birou și înapoi), iar 10 ore (mai exact, 9 ore și 58 de minute) sunt destinate vieții personale. Atenție, în cele aproape 10 ore intră și timpul rezervat somnului. Cel mai îngrijorătoare sunt însă datele despre cât timp este alocat celor dragi – aproape o oră familiei și 21 de minute prietenilor.

Echilibrul dintre viața profesională și cea personală

Poate tocmai de aceea din absolut toate cercetările și analizele de piață din industrie reiese o concluzie majoră: promisiunea atingerii unui prag de echilibru între cele două „vieți” a devenit unul dintre cele mai importante criterii atunci când vine vorba despre alegerea unui loc de muncă. Aproape la fel de importante ca salariul și stabilitatea jobului. Iar asta se simte tot mai pregnant mai ales în ultimii ani, când pe piața muncii s-au impus cu determinare, argumente și o voce foarte puternică tinerii mileniali și cei din generația Z. Care știu ce vor și nu se tem să ceară. Cunosc și ei imperativul lui „trebuie”, dar nu îl mai acceptă oricând și oricum. Au înțeles că există limite și că ei sunt primii datori să le contureze.

La rândul lor, angajatorii au înțeles că nu pot cere performanță și productivitate de la un angajat frustrat, angoasat și care poartă în permanență vina de a nu oferi cât trebuie fie acasă, fie la birou. Așa că și-au regândit structural abordarea și vin cu soluții concrete, imediate, menite, în cele din urmă, să-i facă pe angajați fericiți. Unii (cei mai mulți) sunt deschiși la programul de lucru flexibil. Alții le dau angajaților oportunitatea de a lucra un anumit număr de zile pe lună de acasă. Sunt și angajatori care și-au mutat birourile în zone cu facilități care să acopere nevoile angajaților – de la săli de sport până la grădinițe și școli, pentru cei care au copii. Cert este că astăzi nimeni nu mai ascunde sub preș tema work-life balance. Asta chiar dacă, în principiu, nimeni nu știe foarte clar cum anume se definește acest echilibru, care sunt unitățile de măsură în funcție de care mult e prea mult, puțin e prea puțin și nici prea mult, nici prea puțin e tocmai bine. Cât trebuie să pui și cât trebuie să scoți ca să ajungi în punctul în care să spui: „e perfect!”. Până la urmă, sunt tot atâtea rețete câte tipologii de angajați. Și aici e provocarea cea mai mare, nu doar pentru angajatori, ci și pentru angajați.

Ți-a plăcut articolul? Sigur vei găsi inspirație și aici:

Viața prefesională și cea personală învață să trăiască bine împreună

Unde începe munca și unde se termină relaxarea