Ține-ți aproape ECHIPA

Unul dintre cele mai trivializate citate sună cam așa: „Dacă iubești pe cineva, lasă-l să plece. Dacă se întoarce, a fost mereu al tău. Dacă nu revine, nu a fost niciodată.” Lăsând deoparte orice conotație amoroasă, clișeul poate fi translatat foarte ușor și în mediul profesional pentru că, în mod firesc, și acolo se stabilesc relații, de multe ori mai furtunoase decât cele romantice, și deci, inevitabil, și acolo survin despărțiri. Ce facem însă când un angajat valoros, sufletul nostru profesional pereche, echipa noastră, ne anunță că vrea să plece? Încercăm atunci să îl oprim, promițându-i (și oferindu-i, evident) câte-n lună și-n stele doar ca să rămână? Sau îl lăsăm să-și găsească alt angajator pereche?

E 2011 și totul îmi merge strună la job. Sunt managerul unei echipe de șapte oameni și împreună punem pe picioare o revistă și un site care sunt cât se poate de apreciate de public. Unde mai pui că îmi place la nebunie ceea ce fac și colegii mei sunt pe aceeași lungime de undă cu mine, toată echipa se dedică trup și suflet proiectelor noastre editoriale, iar publicul simte asta și vine spre noi natural, firesc, organic.

E ceva în aerul dimineții de azi însă care anunță o zi mai încărcată decât altele și nu pare să fie de la vântul obraznic ce ne aduce aminte că am petrecut cam mult timp la cafea pe balconul redacției de la etajul doi din George Enescu 7.

Nu, nu e asta, dar misterul se elucidează curând, căci imediat după cafea sunt luată la o discuție unu la unu în birou și mi se flutură pe la urechi vorbele pe care le detest în orice context, mai puțin când e vorba de vacanțe, însă nu e cazul aici: „Vreau să plec.” Iar când auzi asta de la cel mai bun angajat pe care îl ai, datorită căruia tu poți să stai liniștit în vacanțe, căci știi că, orice s-ar întâmpla, nu e nimic ce nu poate să rezolve, nu e plăcut deloc.

O mie de scenarii ți se declanșează atunci egoist prin minte: „Eu ce fac?”, „Ce se va întâmpla cu compania/proiectul/echipa?”, „Unde voi mai găsi un angajat la fel de bun și, mai ales, cât va dura să-l găsesc?”. Și avalanșa de întrebări continuă și nu se oprește curând. De asta, de multe ori, cel mai la îndemână e să ne avântăm cu promisiuni și lucruri care să compenseze și să calmeze nefericirea angajatului respectiv, orice doar să nu ni se dezechilibreze nouă armonia zonei profesionale de confort. Și de multe ori ne iese. Dar oare cu un salariu mai mare, cu beneficii mai multe, poți compensa pentru o ruptură deja produsă? Și dacă totuși reușești, cu cicatricile cum rămâne?

Cei care pleacă – la revedere, echipa!

E în firea lucrurilor ca angajații să plece. Un studiu derulat de eJobs la finele anului trecut scotea la iveală faptul că durata medie pe care un român o petrece la un loc de muncă e de patru ani. Mai departe și mai granulat, aflăm și mai multe nuanțe: angajații trecuți de 50 de ani sunt de cinci ori mai stabili din acest punct de vedere decât cei tineri. Dacă Milenialii petreceau în medie 2,7 ani la un job, iar Generația Z undeva în jur de un an, la pol opus, cei născuți în prima parte a Generației X (cu vârste de peste 50 de ani) ajungeau să stea până la 13 (!!!) ani la un loc de muncă.
Cu alte cuvinte, c’est la vie și prăpastia dintre generații n-a fost nicicând, literalmente, mai mare, însă nu prea avem ce să facem. Pentru că intervin aici o grămadă de factori socio-culturali sau psihologici cărora un angajator nu le poate face față.

Pe unii dintre ei îi trăim mulți dintre noi pe propria piele, poate și de asta ar trebui să ne fie mai ușor exercițiul de empatie. Pentru că, de multe ori, poate să fie totul perfect la un loc de muncă, salariul să fie cât trebuie sau chiar mai mult, colegii, minunați, proiectele, satisfăcătoare, dar tu să simți că bați pasul pe loc. Că nu mai crești, că ai nevoie de o schimbare, că nu mai înțelegi încotro se-ndreaptă viața ta profesională, că traseul carierei tale arată dintr-odată ca o autostradă, teribil de plictisitor, și ți-e frică să n-adormi la volan. Iar aici, într-adevăr, putem interveni noi, ca manageri sau oameni de HR, pentru a încerca să găsim împreună noi provocări pentru angajații la care nu suntem dispuși să renunțăm. Atunci când se poate. Când avem proiecte noi sau când ne putem asuma împreună cu angajatul o redesenare a carierei, asumându-ne totodată și schimbările pe care aceasta le va presupune în echipa actuală.

Din păcate însă, nu avem mereu soluții la plafonare. Câteodată e nevoie ca oamenii să plece, să cunoască lucruri noi și să trăiască experiențe diferite. Câteodată, la fel ca în relațiile amoroase de la care am plecat inițial, ruptura e atât de mare că orice pod am construi peste prăpastie se va dărâma la un moment dat. Și atunci eu cred că e mai bine să ajungem la despărțirea amiabilă, să lăsăm ușa deschisă și să vedem mai departe cum va arăta viața pentru noi împreună (angajat-angajator), dar, mai ales, pentru noi separat. Poate că despărțirea se va transforma în pauză și e fix lucrul de care are fiecare nevoie ca să își dea seama cât îl apreciază pe celălalt, la fel ca în relații. Sau poate sunt doar eu romantică și naivă.

PRIMEȘTE CELE MAI NOI ARTICOLE DIRECT ÎN INBOX👇

Cei care se-ntorc – înapoi în echipa

Romantică și naivă am fost și în 2011, când, pusă față-n față cu odioasa demisie de mai devreme, mi-am lăsat colega să plece fără să încerc s-o opresc. Știam foarte bine care-i sunt nemulțumirile, știam că nu depind de mine, ci de top management, știam că mă nemulțumesc și pe mine. Și, cel mai important, știam că pleca la mai bine. Așa că de la egoism la altruism a fost un singur pas și am lăsat-o să-și urmeze „mai binele”, deși, naivă și romantică, evident că speram în sinea mea să se răzgândească, să nu mai plece și să își dea seama că nu e job mai mirobolant decât cel pe care voia să-l părăsească.
N-a fost așa, la fel de evident. A plecat, ne-am întristat, iar, după lungi și multe interviuri, am reușit să-i găsesc un înlocuitor la fel de bun.
Ce e însă interesant e că, la niște ani distanță, a revenit din proprie inițiativă. Nu la aceeași companie, căci între timp schimbasem și eu câteva joburi, și nu ca angajat full time, nu în aceeași echipă. Dar nu asta e relevant. Relevantă mi s-a părut atunci dorința de a lua parte la alte două proiecte pe care eu le puneam pe picioare cu echipe complet diferite. Cum a revenit însă, a și plecat, căci întoarcerea a fost punctuală, dar nu asta e important. Importantă mi s-a părut relația de încredere pe care reușisem s-o construim și de-o parte, și de cealaltă.

Cei care rămân – echipa mai presus de orice

Ce aș face în 2019? Cel mai probabil m-aș lupta mai mult, pentru că și piața arată cu totul altfel, iar după experiențele anterioare de recrutare știu că s-ar putea să fie mai ușor de schimbat niște lucruri, chiar dacă ele implică discuții la nivel de top management, decât să găsesc un om competent, OK din punct de vedere uman și asta să se întâmple și repede. Pentru că poate fi obositor să alergi după unicorni și de asta când găsești unul e bine să ții de el. Însă nu cu orice preț. Când unicornul nu mai vrea să alerge la tine în companie, motivele nici nu contează, cred cu tărie că e mai bine să îl lași liber să zburde pe câmpiile oricărei companii dorește. Se va întoarce dacă va fi cazul. Dacă nu, viața profesională merge înainte, poate mai puțin colorată, dar va merge.

Morala pentru noi, fie că suntem manageri sau oameni de HR? Să luăm constant pulsul, să ieșim la câte cafele unu la unu e nevoie, pentru a fi la curent cu ce mai fac angajații noștri. Numai așa putem evita să ajungem la rupturi de nereparat și putem pune plasturi mici peste zgârieturi în loc să așteptăm să se vindece ca prin minune tăietura unui bisturiu care va lăsa urme toate viața.