Talent, substantiv neutru

Să fi avut vreo 4 ani când mi s-a zis prima oară că am talent. Am făcut ochii mari când am auzit cuvântul și mi-am dat seama rapid că e de bine când adulții îmi zâmbeau de parcă aș fi făcut vreo operă de artă în timp ce se uitau fascinați la personajele din desene animate pe care le creionam. Îmi mergea mâna și la rochițe și hăinuțe, astfel că destinul mi-era deja pecetluit: aveam să devin „creatoare de modă”, decretase familia. Piața era bună, e drept, la vremea aia, la începutul anilor ‘90, erau vreo două în toată România.

Eram talentată, ce să mai. Atât de talentată că, în decurs de câteva săptămâni de când comitetul de adulți hotărâse că am talent, eram deja înscrisă la concursul de desene pe asfalt ce urma să se țină de 1 iunie și, mai mult decât atât, urma să iau premiul întâi.

Am așteptat deci Ziua Copilului toată o emoție și o speranță, pregătită să-mi primesc în sfârșit laurii pe care-i merita marele meu talent de copil mic și recunoașterea piteșteană. Doar că soarta a decis să râdă un pic de mine, ca să mă pregătească de viață. În ziua cu pricina a plouat torențial, astfel că desenele pe asfalt au fost amânate pe termen nedefinit. Atunci a murit talentul meu la desen și, odată cu el, șansa mea de a deveni Vivienne Westwood de România.

 Am încercat apoi să-mi găsesc alte talente. Le-am căutat frenetic multă vreme, am încercat să îmi găsesc calități ascunse, nebănuite de nimeni. Am găsit câteva, doar că nu mi s-a mai părut că am vreun har. Încet-încet au venit și laurii pe care-i așteptam de la 4 ani, dar arătau altfel decât îmi imaginam.

Au mai trecut niște ani și m-am trezit iar căutând talente. De data asta le căutam în alții, nu în mine. Iar procesul ăsta mi s-a părut și mai anevoios. Să recrutez oamenii potriviți cu care să-mi fac o echipă mi s-a părut mai dificil decât a face pe detectivul cu propriile-mi talente.

Scanam CV-uri, verificam pe social media sau printre cunoscuți, eram într-o adevărată vânătoare de talente. Cam cum e piața de HR zilele astea. Am recrutat oameni de multe ori crezând în talentul pe care mi l-au vândut. Scriau bine, erau buni project manageri sau se pricepeau la oameni, doar că se limitau la ce știau să facă, nu-și doreau mai mult. Nu o dată m-am pârlit. Căci degeaba ești bun pe bucata ta (nu bun, impecabil), dacă trebuie să conduci o echipă și n-ai people skills. Și nici nu vrei să le dobândești. Și lista poate continua.

Degeaba ești bun pe bucata ta, dacă trebuie să conduci o echipă și n-ai people skills. Și nici nu vrei să le dobândești.

Asta complică și mai mult ecuația cu atâtea necunoscute a HR-ului, așa că n-am ce să fac decât să-l parafrazez pe Bukowski. Îndemnul lui era simplu și contradictoriu în aparență: „Find what you love and let it kill you”. Eu te îndemn să găsești angajatul care iubește ceea ce face și să-l ajuți să crească, să își dezvolte și alte skill-uri.

Pentru că talentul e un mușchi care trebuie antrenat și, cred eu, vine odată cu experiența. Trebuie lucrat, îmbunătățit constant, adăugat noi layere peste cel existent. Și, de cele mai multe ori, e rolul angajatorului să cultive alte și alte talente, să încurajeze angajații să-și dezvolte altele noi. Ca să fie #HappyLaJob.