Totul e o joacă. Serios vorbesc.
O nouă dimineață! Soarele-i sus pe cer! Începe o nouă zi de muncă! Îmi iau din dressing cămașa albă, apretată la dungă, pe care o închid la fiecare nasture, până la ultimul. Apoi scot din cutia ei cravata pe care am ales-o încă de aseară. Îi fac un nod dublu de care însă nu reușesc să fiu mulțumit decât după a cincea încercare. În sfârșit, acum e bine! Îmi pun pantofii cu satisfacția deplină pe care o văd oglindindu-se în lustrul la care am muncit aproape 15 minute aseară. Mă rog, se putea și mai bine, dar foarte rar îmi ies exact cum trebuie.
Îmi iau inima în dinți cu gândul că poate totuși ceilalți nu vor băga de seamă micile imperfecțiuni și ies pe ușă. Mă simt bine așa, ca scos din cutie. Pășesc ușor, să nu mă sparg… Merg ușor pe aleea de lângă casă, spre mașină, când deodată îi aud pașii mărunți și grăbiți. Dar e deja prea târziu. Se aruncă pe mine plin de veselie, mă umple de păr pe pantaloni, îmi lasă și o mică urmă de praf, iar apoi aterizează cu laba din față direct pe pantoful meu drept. Lustrul pantofului e distrus! Încrederea mea s-a făcut scrum! Ziua mea e compromisă! Partea ei bună a durat cam 15 secunde. Până când simpaticul cățel a stricat cu bucuria lui netoată tot bibilul pregătit cu atâta migală. Acum trebuie să mă întorc să refac ce se mai poate. Dar cum era… n-are cum să mai iasă! God Damnit! Nu-mi vine să creeedddd! Câine idiot!!!!
Nu știu dacă știți pe cineva așa. Dar, dacă știți, să-i transmiteți toată compasiunea mea. Eu, unul, am dimineți mai relaxate, n-am mai purtat cravată de vreo 10 ani, iar când mă duc la clienții mei din corporații și trebuie să pun totuși un sacou pe mine, îl arunc peste un tricou fără guler. Mă rog, chestie de opțiuni, nu zic că e bine așa. E alegerea mea.
Cert că din povestea de mai devreme, aș prefera să fiu câinele. Cu bucuria lui naturală că vede pe cineva drag, care nu își încarcerează emoțiile într-o stupidă etichetă.
Dar, dacă eu sunt câinele, atunci cine este Domnul?! Well, uneori sunt câinele, dar câteodată, sunt Mr. Hyde.
Și, pentru că îl cunosc, să zicem, binișor, doamnelor și domnilor, dați-mi voie să vi-l prezint pe Dl. Perfectionist.
„Un perfectionist este nemulțumit de el însuși, ceea ce-l face să tragă tot timpul și mai tare, și nu doar de el, ci și de cei din jur.”
„My life has been nothing but a failure”. A lăsat moștenire aceste vorbe perfecționistul Claude Monet, care și-a distrus din aceleași motive nenumărate creații. Dar despre care, dacă ar fi avut cu adevărat dreptate, astăzi ar fi trebuit să vă explic cine a fost Monet.
Tendințele tipice unui perfectionist se regăsesc, de obicei, în profesioniștii de succes. Ceea ce e bine. Adică toată lumea vrea să aibă succes, iar lor le-a reușit. Doar că un perfectionist, deși îl obține, nu reușește să-l vadă sau să se bucure de el niciodată. Pentru că se află într-un scenariu în care tot timpul îi mută cineva linia de finish mai departe. Cu 10 metri. Și cu încă 10 metri. Iar ăsta pare un sport care nu se termină niciodată. Nu cunosc ceva mai epuizant și mai dezarmant! Și, ca ironia să fie completă, în cazul perfecționistului, cel care mută pe furiș linia de sosire mai departe este mâna nevăzută a tiranicei sale psihologii.
Un perfectionist este, de cele mai multe ori, nemulțumit de el însuși, ceea ce-l face să tragă tot timpul și mai tare, și nu doar de el, ci și de cei din jurul său. Asta îl transformă în ochii acestora într-o persoană obositoare și neplăcută. Iar mesajul pe care toată lumea ar vrea să i-l scrie pe felicitarea de ziua lui ar fi: „Tati, mai ia și tu o pauză, să mai respirăm și noi!”
Perfecționistul nu este un generator de productivitate
Când te uiți dincolo de suprafață, vei găsi un mecanism izvorât din frică. Frica de a nu greși. Asta duce la întârzieri ale proiectelor, la amânări permanente, în căutarea, desigur, a perfecțiunii. La dificultăți în a lua decizii. La frustrări și tensiuni mari în sânul echipei pe care o conduce.
Adevăratul perfectionist își are, de obicei, rădăcinile în teama de eșec și inadecvare. Nevoia acestuia de a fi acceptat merge până acolo încât își imaginează că oamenii îl vor accepta doar dacă este eminamente perfect. Tot de aici se trage și veșnica amânare a unor proiecte pe care un perfectionist nu le poate începe atât timp cât „vede” zeci de moduri în care acestea ar putea eșua lamentabil.
Din păcate, perfecționismul nu este despre standarde înalte, așa cum îi place să se auto-eticheteze, ci despre standarde nerealiste, inaccesibile.
În contextul de business, un perfectionist are dificultăți să demareze proiectele, să le finalizeze și să respecte deadline-urile. Se împiedică de fiecare dată cântărind de 5 ori o decizie, nereușind să aleagă „cea mai bună soluție”, adică „cea mai perfectă”. Care, după cum știm, nu există nici în lumea gramaticii, la fel cum nu există nici în lumea soluțiilor. Perfecționismul nu e „o calitate deghizată într-un defect”, ci o perspectivă aproape traumatizantă, cu consecințe vizibile. Un self-esteem redus, acompaniat de stres și anxietate nu sună a formulă câștigătoare.
„Mută focusul de la «să găsim ce e greșit» către «să descoperim ce este bine».”
Acum, că am schițat portretul unui Perfectionist, ce e de făcut mai departe? Cum poate fi ajutat? Ne amintim de titlu: TOTUL E O JOACĂ! Dacă am putea să-i facem o injecție cu această expresie, ar fi ceva.
Când te uiți la bucuria unui copil de 3 ani, ai impresia că vezi bucuria vieții la parametrii cei mai înalți. Nu cred că există bucurie mai deplină și mai inocentă. Toate prostiile sunt prilej de veselie. Sau, cum ar zice perfecționistul nostru, toate erorile. Felia de pâine care a căzut cu dulceața pe fața de masă? E haioasă. Laptele care a căzut pe bluză? E distractiv. Am răsturnat castronul cu cereale și acum s-au împrăștiat pe covor? Mamă, ce mai hăhăială. Așa că softul cu care am ieșit din fabrică era făcut să râdem în fața imperfecțiunilor. Apoi să mergem înainte. Dar, undeva pe drum, a intrat un virus în mașinărie și a stricat programul inițial. Ce e de făcut concret?
Domnule Perfectionist, haideți să încercăm așa, poate merge cu vorba bună:
↗ E timpul pentru un reframing. Să căutăm excelența, da. Să ne dorim perfecțiunea, nu. E o mare diferență. Această primă distincție ar trebui să fie primul pas. Nu mai căuta perfecțiunea, pentru că nu există!
↗ Mai departe îți propun un joc. Când vrei să zici „performanță” rostește în loc cuvântul englezesc learning. Sau, pe românește: învățare. Până devine un mindset. Sau, dacă vrei neapărat, o setare mentală. Mindsetul de învățare acceptă greșelile ca pe niște informații de corectare a cursului, nu ca pe o moarte clinică. În mindsetul de performanță ai tendința să evaluezi totul în succes vs eșec. Și ratezi oportunitatea de a învăța din greșeli. De aceea recomand mindsetul de învățare. În NLP, de exemplu, unul dintre pilonii de bază este exact acesta: There is no failure. Only feedback.
↗ Mută focusul de la „să găsim ce e greșit” către „să descoperim ce este bine” și asta te va ajuta să fii mai puțin critic.
↗ Bucură-te! Apreciază lucrurile care ți se întâmplă și bucură-te cât mai des. Chiar și pentru prostioare. Poate acum ți se pare ridicol ce spun. De fapt, sunt convins că ți se pare ridicol. Ai putea să te bucuri pentru asta! Nu mai râde, că eu vorbesc serios aici, ce Dumnezeu?! Bucură-te din orice! E legal. În unele țări.
↗ Fă din când în când (că nu îndrăznesc să spun „cât mai des”) lucruri fără miză. De exemplu, organizează cu echipa pe care o conduci un concurs de construit avioane de hârtie. Sau broscuțe. Sper că nu poți să rămâi competitiv și perfectionist până și la broscuțe de hârtie?!
↗ Petrece din când în când ceva timp în preajma copiilor. Cu cât mai mici, cu atât mai bine. Vizitează o grădiniță, du-le niște cadouri, stai în parc la leagăne etc. Și observă-i. Poate te inspiră.
↗ Pune lucrurile într-o altă perspectivă. Întreabă-te care va fi, peste un an, relevanța acestei situații care nu te lasă azi să fii relaxat? Care va fi relevanța ei peste 2 ani? Merită cu adevărat costul emoțional, stresul, deteriorarea unor relații și autoflagelarea psihologică la care te supui?
↗ Aș fi putut să mai scriu. Dar, în primul rând, nu vreau să iasă ceva perfect. Doi, vreau să-ți las și ție ceva de făcut. Scrie tu punctul următor. Ce crezi că ți-ar face bine ca rutină pentru a mai slăbi puțin presiunea pe care o pui pe tine și pe cei din jur? Ca să accepți pur și simplu lucrurile care dau rezultate, chiar dacă nu sunt perfecte?
Să ne jucăm și vom fi liberi!
Ți-a plăcut acest articol? Citește și:
