Lecțiile mari ale celor mici
Sunt puține lucrurile pe care credem că le putem învăța de la copii. Cu greu acceptăm să învățăm de la alți adulți sau chiar de la noi înșine, cei din trecut. Ne e mai simplu să acceptăm că mai buni decât noi pot fi doar cei fără un contur clar, pe care nu putem să-i asociem unei fețe sau unei personalități.
Așa că alegem un mediu de invatare înconjurat de cărți, articole, studii. Chiar dacă și acestea tot de oameni sunt făcute. Sau acceptăm învățăminte de la cei care se încriu în tiparul clasic al „autorității” – au mai multă experiență decât noi, sunt mai „șefi”, au mai multe diplome, mai mult verb, în general. Uneori, se mai întâmplă și minuni și ajungem să ne deschidem mintea și să acceptăm că învățarea, cu lecțiile ei cele mai simple și importante, vine de unde nici nu ne-am gândi. Și să vedem cum un omuleț care abia silabisește este o sursă involuntară de know how. Pe cât de puțin pare să știe, pe atât de mult poate să te învețe.
Mai simplu decât pare
Cumva paradoxal, cu cât ești mai stăpân pe viața ta de adult, cu atât mai puțin control pare să ai asupra lucrurilor importante: timpul tău, răbdarea, empatia, curajul. Pentru că e imposibil să lăsăm lucrurile să se dezvolte independent unele de altele, să acceptăm inerții firești și să nu mai calculăm fiecare pas din perspectiva rezultatelor pe care le-ar putea genera. Așa că timpul nostru este întotdeauna insuficient și alocat mai degrabă altora decât nouă, cumpătul ni-l pierdem mai repede decât putem să-l pronunțăm, suntem prea absorbiți de propriile griji și probleme pentru a le mai vedea și pe ale altora. Doar curajul ni-l asumăm ca pe o calitate, deși, de multe ori, este o consecință a faptului să nu avem de ales. Atât de complicate ni se par toate acestea și uităm că, la un moment dat, probabil îndepărtat, jonglam cu ele fără să clipim.
Așa cum fac copiii. Atât de relaxați, atât de simplu și atât de impresionant pentru noi, care, de la un punct încolo, în loc să ne rafinăm niște trăsături firești, ne-am abrutizat până în punctul în care nu mai știm să ne gestionăm nici pe noi, nici pe cei cu care lucrăm. Și, din păcate, aproape niciodată cursurile la care mergem, trainingurile pe care le facem, conferințele pentru care plătim ca să putem participa nu ne oferă un mediu de invatare din care să scoatem din noi abilități pe care am și uitat că le avem.
Nu ne învață că poate fi foarte simplu să faci lucruri complicate, atunci când ecosistemul care le generează funcționează pe baza unor algoritmi simpli, la rândul lor. Este incredibil cum ajungem să știm atât de multe lucruri, dar nu mai putem stăpâni capacitatea de a le reduce la firesc. Așa cum fac copiii, spre exemplu. Și așa cum încearcă să ne reînvețe și pe noi, dacă am fi dispuși să îi ascultăm.
Și dacă suntem dispuși să îi și observăm cu atenție, mai vedem un lucru pe care toți copiii îl au și tot mai mulți adulți l-au pierdut – capacitatea de a fi fericit dincolo de toate proiecțiile inutile despre viața perfectă, jobul perfect, oamenii perfecți în care vrem să ne transformăm sau pe care vrem să-i avem în jurul nostru.
Din curiozitățile celor mici
La aproape 3 ani, copilul meu nu are o definiție a fericirii, dar poate spune fără să se gândească de două ori că este fericit pentru că a învățat să meargă cu viteză pe bicicletă, pentru că labradorul vecinilor a fost blând cu el atunci când l-a tras de coadă sau pentru că a reușit să modeleze o bilă imperfectă din cocă de fursecuri. Este atât de fericit pentru că are curaj și răbdare să facă tot ce își dorește, pentru că nu are nici cea mai mică teamă de eșec și pentru că niciodată, dar absolut niciodată nu vede o problemă în a o lua de la capăt ori de câte ori este nevoie.
Cu același entuziasm și cu aceeași convingere autentică a faptului că va reuși. Sigur că el nu are această înțelegere a mecanismelor care îl ghidează, dar asta nu înseamnă că noi, cei care putem cuprinde cu gândirea aceste relații de cauzalitate nu putem să găsim fericirea în lucrurile bune care se întâmplă în imediata noastră apropiere. Doar că o facem prea rar. Sau niciodată.
Cum găsim acel mediu de invatare?
Poate că țelurile din viața noastră sunt mai greu de atins și echilibrat, pentru că am ajuns să vrem nerealist de mult de la noi înșine și de la cei din jurul nostru. La job însă lucrurile ar trebui să fie mult mai simple. Și să găsim mai ușor rețeta care să ne mulțumească. Și, totuși, lucrurile par să fie la fel de complicate și aici. În aproape toate studiile pe care eJobs le-a făcut în ultimii doi ani și care măsurau, într-un fel sau altul, modul în care candidații și angajații se raportează la viața lor profesională, concluziile erau în mod covârșitor deprimante. Oamenii vor să-și schimbe joburile pentru că nu-i mai fac fericiți, sunt nemulțumiți de relațiile pe care le au cu colegii sau șefii lor, sunt dezamăgiți de felul în care se derulează procesele de recrutare, de multe ori se simt insignifianți, nebăgați în seamă și prinși într-un malaxor care le aduce mai degrabă frustrare decât împlinire.
Nefericirea lor e, mai departe, și nefericirea angajaților lor. A spus-o la fel de bine și Karl-Johan Hasselström, la HR World: Brand Makers, când le-a vorbit specialiștilor HR din România despre ce înseamnă Employer Brandingul dincolo de definiții și teorie. Și că secretul este în suprasimplificarea lucrurilor și reducerea lor la ce este relevant și important pentru cei cărora te adresezi. De aici încolo, e treaba fiecăruia să-și contruiască propria rețetă de fericire. Pe care, atunci când nu o găsesc în ei înșiși, o pot găsi în cei de lângă ei. Chiar și în cei care pot spune doar câteva cuvinte.
Ți-a plăcut articolul? Citește și:
