Munca la domiciliu: Cum să-ți ții aproape angajații oricât de departe ar fi

În 2017 românii își luau zborul spre meleaguri străine cu un bilet doar dus în buzunar. Printre ei mă număram și eu, doar că încă nu știam că nu mă voi întoarce. Plecam pentru un an în Italia, cu o bursă Erasmus, în cadrul masterului de Antropologie început în București. Un an și niște examene mai târziu, iată-mă tot într-un orășel fermecător din centrul Italiei, jonglând cu slujbele din România și colaborările de aici, într-un prezent care le îmbină un pic pe toate, când deodată, când pe rând.

Odată terminată bursa, am decis să rămân aici după un an intens din toate punctele de vedere, fără să am însă ceva concret care să mă țină locului – poate un proiect drag în care să cred foarte mult, poate niște confirmări și recunoașteri, poate niște oameni, dar având, cu siguranță, un stil de viață de care mi-este greu să mă despart.

Cum s-a (și am) ajuns aici

Când am plecat, în toamna lui 2017, aveam la activ 29 de ani de viață, 4 ani de lucrat pentru ROD Cărturești, un an jumate de scris la revista Glamour, unul de master și alte colaborări ocazionale, toate în paralel. Să zicem, așadar, că mă țineam ocupată. Luându-mi tălpășița și cărțile Elenei Ferrante cu mine, nu am renunțat la nimic: în Perugia am continuat colaborarea cu Cărturești, am scris articole pentru Glamour și m-am dus într-o veselie la școală. Am găsit proiecte locale care să îmi placă și am început să mă implic și în ele. Am fost voluntar și am scris pentru cel mai mare festival de jurnalism din Europa, am participat la traininguri intensive în păduri ascunse din Umbria, am învățat limba, am scris și, în general, am spus „da!” la aproape tot ce mi-a ieșit în cale și mi-a făcut cu ochiul.

Și, din când în când, am mai dus dorul prânzurilor creative cu fetele din biroul de comunicare de la Cărturești. În timpul ăsta, urmăream cu un #fomo (fear of missing out) de zile mari deschiderile de noi librării sau proiectele frumoase, convinsă că forțe obscure ale universului așteaptă să plec ca să se organizeze tocmai atunci în București cele mai tari evenimente.

Munca la domiciliu, cu dus și întors

Apoi, așa cum se întâmplă de obicei, plecarea cu Erasmus a deschis noi orizonturi, dar aici nu vorbesc doar despre cele culturale. Încă în București, discutând cu managerii despre variante în care să ducem mai departe proiectele în curs, am descoperit cu toții că munca la domiciliu reprezenta un concept încă exotic pentru legislația română. Abia din aprilie 2018 intra în vigoare Legea nr. 81/2018 care reglementa activitatea de „telemuncă”, lărgind, cel puțin teoretic, cadrul legal de muncă remote. Practic însă aveam de-a face cu o altă statuie strâmbă înălțată birocrației inutile într-o lume în care cafenelele devin tot mai pline cu oameni care muncesc lângă aburii unui flat white. Și, deși tendința globală este clar în direcția unei abordări din ce în ce mai flexibile asupra celor opt ore clasice de muncă, pe plan local statisticile ne arată că într-o lume plină de freelanceri și influenceri, puțini sunt și cei cu contracte de muncă. Mai precis, 0,3% dintre români lucrau de acasă în 2017, conform datelor Eurostat, reprezentând cel mai mic procent de angajați cu munca „la distanță” din UE (unde aproximativ 2,8% dintre angajații activi lucrează de acasă, conform Agerpres).

Așa că, printre PFA-uri și drepturi de autor, slalomuri prin hățișuri de noi coduri fiscale și alte distracții asemănătoare, s-a ajuns, în sfârșit, la un cadru legal pentru munca la domiciliu, deși foarte departe de a fi unul bine (sau realist) construit. Cu pași mici însă mergem înainte.

Tot cu pași mici am început să mă joc și eu cu lucratul remote și am început s-o fac dintr-o casă departe de blocurile din București, cu terasă cochetă și vedere la dealurile cu ziduri antice și case colorate, într-un ritm al meu. Asta nu înseamnă însă că nu mă lupt în continuare zilnic cu tentații și provocări. Pe lângă iluzia de a avea mai mult timp, dar văzându-l totodată cum îți alunecă, de fapt, printre degete și tentația de a-ți lua mai bine o înghețată și de a lâncezi pe iarbă, la soare, se insinuează treptat și o oboseală mentală prin refrenul „oare am uitat să fac ceva?”. Iar acest refren îmi răsună de multe ori cu mare insistență în urechi.

Munca la domiciliu se prezintă cu avantajele și dezavantajele sale. Pe de-o parte m-a ajutat să îmi mențin un calm și o privire de ansamblu care, altfel, nu de puține ori se pierdeau în mijlocul acțiunii, la birou. Pe de altă parte, m-a ajutat (și forțat) să mă organizez astfel încât să îmi fac treaba fără ca ea să presupună mersul la job și intratul în rolul și hainele de angajat, trebuind însă să fiu prezentă mental în acel spațiu. În plus, m-a învățat mai ales să prioritizez mai bine, nevoită fiind să navighez printre atâtea variabile: nu doar domenii diferite, ci și competențe și limbi distincte.

Apoi, m-a învățat și cum e să gestionezi la telefon o comandă de mii de produse greșită undeva în Sighișoara, alături de un domn bine intenționat și foarte molcom în a gestiona o criză de proporții biblice. Sau cum e să supervizezi procese complicate prin ochii altora și, deci, să te bazezi pe oamenii cărora le delegi lucruri, înțelegând aproape la niveluri metafizice cum stă treaba cu ce se află în afara controlului tău. Am observat și cum acea linie dintre spațiul și timpul personal și cele de lucru se estompează încet-încet, pentru că ritmul este mereu ușor altul, între un „aici” al meu și un „acolo” în care nu totul este programabil. Am descoperit și cum ceva ce s-ar fi rezolvat într-o conversație de un sfert de oră poate să escaladeze în zeci de mailuri și timpi de așteptare mult prelungiți.

PRIMEȘTE CELE MAI NOI ARTICOLE DIRECT ÎN INBOX👇

Între două lumi și o mare de posibilități

Astfel, prima mea relație la distanță s-a întâmplat să fie, ce să vezi, cu jobul. Și, pe cât este adevărat că ochii care nu se văd se uită, mare e puterea internetului și a implicării asumate din ambele părți pentru a face un parteneriat să funcționeze chiar și de peste mări și țări.

Acum că echilibrul nu se mai ține între școală și joburi, într-o joacă temporară, ca înainte, ci a devenit mai fragil și, totodată, mai serios, căci e între joburi și joburi, într-un du-te vino constant, mă mai întreb din când în când de ce fac un colaj de proiecte în două părți de lume.

Acum că „acasă” înseamnă și două țări, dar și locul fizic la care mă întorc de la jobul de aici, ca să lucrez pentru jobul din București, încerc să pun în balanță lucrurile și să compar situația cu miticul „înainte”.
Și trebuie să spun că până acum se prezintă ca un compromis bun: relaxarea, ritmul de viață și priveliștile care-ți taie răsuflarea de aici, alături de orele în minus petrecute înghesuită prin metrouri sau așteptând în trafic, au avut cu certitudine un efect bun asupra stării mele generale și mă simt mult mai capabilă și pregătită să gestionez orice fel de conflict sau de situație, cu detașarea unei bătrânele care le-a văzut pe toate.

Apoi, și la productivitate stau mai bine (și aici mă susțin multe studii și sondaje recente): lucrând pe cont propriu și pe socoteala timpului personal sunt mult mai puțin tentată să pierd vremea sau să am o zi înceată cum, trebuie să recunosc, uneori mi se întâmpla la birou.

Așa, în loc de o zi în care să merg cu forța la birou cu o productivitate mult sub medie, poate aleg să mă concentrez pe altceva și apoi să revin cu forțe proaspete și idei clare. Ședințele interdepartamentale interminabile și obositoare cu certitudine nu îmi lipsesc, poate doar discuțiile filosofico-simpatice din birou, dar pentru asta avem grupul pe Facebook.

E un sistem poate un pic paradoxal care pentru mine funcționează: haosul generează ordine, iar libertatea, responsabilitate. E un sistem în care „adio, dar rămân cu tine!” e palpabil și real și în care îmi face plăcere să mă bucur de mai multe realități deodată, chiar dacă uneori poate deveni ușor derutant să îți duci existența zilnică în trei limbi. Nu simt nevoia să aleg momentan și încerc să mă bucur de ce este mai bun din ambele lumi: experiența acumulată în București își dă mâna cu noile provocări din Perugia. În plus, stabilitatea și garanția unor relații construite în timp pavează drumul acelor noi întâlniri menite să facă lumea să lucească toată ca o mare și nesfârșită posibilitate. Și așa, începuturile pornesc cu prieteni vechi, nimic nu se pierde, ci totul se transformă.

Apoi englezii au o vorbă frumoasă: „when you love someone, let them go”, care vorbește despre ceva esențial oricărei relații, chiar și celei dintre angajat și angajator: încredere.

Un vot de încredere dublat de libertatea de mișcare pot să construiască împreună un tip de loialitate și un simț al răspunderii pe care nicio cartelă de acces nu le va putea garanta vreodată. Este, la urma urmei, un risc calculat care pe termen lung poate să dea roade surprinzătoare.