Echilibrarea dezechilibrului

Un prieten recent întors din Tokyo îmi povestea, acum ceva vreme, despre unul dintre multele șocuri culturale pe care le-a simțit apropo de cultura niponă și care are în centru modul în care se raportează japonezii la muncă. În timp ce pentru majoritate să muncești e o onoare, o mândrie, se ajunge la niște contexte absolut aberante în care angajații au CINCI zile de concediu anual (în care pot să bifeze lejer două-trei destinații turistice), dorm în metrou pentru că se creează o structură piramidală în care nu poți să pleci acasă pentru că șeful încă e la birou și șeful nu poate să plece pentru că șeful lui lucrează și lucrurile escaladează într-un mod atât de bizar că, pentru japonezi, nu prea mai există viață în afara jobului.

Și, în timp ce scenariul nipon e cât se poate de departe de realitatea mioritică, iar noi vorbim de ani buni despre burnout (deși mi se pare că tot nu știm de unde să-l apucăm), nu pot să nu remarc că încă avem o problemă foarte mare în a găsi un echilibru între viața personală și cea profesională.

Am realizat acum multă vreme că, pentru a avea un angajat fericit la birou și, mai ales, productiv, trebuie să avem un angajat fericit acasă. Așa că ne-am aruncat să oferim beneficii care de care mai relaxante, de la flexitime și muncă remote, la abonamente la săli de fitness, yoga, mindfulness, ședințe de coaching și lista poate continua. Cu toate astea, se pare că nu e suficient.

Iar într-un context atât de sterp precum cel cu care se confruntă piața muncii, trebuie să mai investigăm problema. Să vedem ce putem face mai mult pentru a ne menține angajații happy la job, să vedem ce mai putem oferi astfel încât să nu îi tenteze alte oferte, trebuie să ne creștem brandul de angajator mai ceva ca Făt-Frumos, peste noapte dacă se poate, pentru a atrage candidați.

Sunt, cu siguranță, multe necunoscute în ecuație și, mai mult ca sigur, nu avem toate răspunsurile. Nu acum, nu aici. Dar cred că e bine să inițiem discuții, care să ne dea de gândit și să ne pună la treabă pentru a găsi noi și noi soluții de a gestiona criza de talente din piață. Un echilibru între viața profesională și cea personală e, într-adevăr, o utopie? Să vedem!