În același loc, dar altfel
În ultimii ani, job hopping-ul, săritul de la un job la altul, a devenit o problemă reală pentru majoritatea companiilor. În contextul unei piețe dinamice, în care oferta de joburi e semnificativ mai mare în comparație cu numărul de candidați, angajații profită de numeroasele oportunități existente în căutarea jobului ideal, a salariilor mai mari și a multiplelor beneficii, pierzând totuși din vedere disponibilitatea companiilor de a le oferi o șansă la schimbare la actualul loc de muncă. Cum arată însă cariera celor care au primit oportunitatea unui nou post la aceeași companie și ce putem învăța din aceste experiențe despre retenția angajaților?
Pe lângă salariu, beneficii, proximitate și alţi factori care contribuie direct la fericirea angajaţilor la job, un subiect mai puţin atins este cel al plictiselii profesionale, al sentimentului de stagnare în carieră. Mulţi visează la acel moment în care lupta la job se domolește, iar fiecare task se dezvoltă natural și relaxat, dar adevărul e că după o pauză mentală în care rutina are timp să devină plictisitoare, angajatul ajunge să simtă nevoia de ceva nou pe care de cele mai multe ori nu știe că îl poate dobândi tot la tine în companie. Ce se întâmplă cel mai des într-o astfel de situaţie? Angajatul caută noutatea și evoluţia profesională altundeva.
Acum câţiva ani, când am simţit că mă plafonez la primul meu job, singura soluţie care mi-a trecut prin cap a fost de a căuta un nou loc de muncă. Eram de doi ani în companie și ajunsesem să fac niște lucruri repetitive, unele dintre ele doar de dragul de a le face, pentru că rezultate evidente nu aduceau. Vina, dacă putem blama pe cineva pentru o astfel de situaţie, era de ambele părţi; îmi aparţinea atât mie, cât și angajatorului. Pe de o parte, aveam proceduri greșite, evaluări incomplete și o lipsă acută de responsabilitate din partea coordonatorilor de proiect, motive care ne-au propulsat pe mine și pe colegii mei într-o rutină profesională deloc constructivă. Pe de altă parte, am fost și eu de vină, pentru că nu am discutat nici cu superiorii mei, nici cu departamentul de HR despre ce anume mă deranja. Nu i-am oferit companiei șansa de a-mi demonstra că poate să-mi ofere mai mult, dar nici compania nu mi-a demonstrat că e pregătită să facă niște schimbări majore pentru angajaţii săi.
De ce nu am spus ceva? Motivele sunt simple și valabile pentru multe persoane care aleg să-și schimbe locul de muncă. În primul rând, mi-era teamă pentru jobul meu. Nu înţelegeam la momentul respectiv că e mai costisitor să recrutezi un nou angajat decât să păstrezi un angajat pe care deja îl ai fericit și productiv și credeam că o să fiu înlocuită rapid dacă mă plâng prea mult. În al doilea rând, eram sigură că lucrurile nu aveau să se schimbe oricât le-aș fi forţat. Unele schimbări trebuie să vină de la companie, iar angajații care și le doresc nu au timp sau răbdare ori cunoștințele necesare pentru a le dirija în direcția corectă. Din păcate, astea sunt temeri pe care mulți angajați care vor o schimbare le au, iar la momentul actual cea mai la îndemână soluție este găsirea unui nou job. Cum schimbăm paradigma?
