Citim în ceață, nu în stele
M-am confruntat cu câteva situații complet noi și derutante în ultimul an. Și profesional, și personal. Atât de deconcertante, încât efectiv nu am știut cum să le gestionez în primă fază. Degeaba am încercat să fac apel la experiențe anterioare pentru a repera strategii care au funcționat în situații similare. A fost în zadar, nu am găsit niciuna cât de cât asemănătoare.
Erau atât de diferite și de improbabile și de noi că, efectiv, răsfoind ditamai albumul de experiențe, am fost incapabilă să găsesc ceva, cât de mic, de ajutor. Lucru care, în primă fază, m-a paralizat. Căci mi-am dat seama că sunt, literalmente, în cea mai densă ceață din univers. Că am zero informații, zero experiență translatabilă și zero certitudini. Că nu văd nimic, că nu știu nimic, nici măcar ce va veni a doua zi. Dar că trebuie să ies cumva de acolo. Și că am două variante: 1. să stau și să aștept, paralizată de frică, să se risipească ceața, când are ea chef, pe termen nedefinit, sau 2. să înaintez, cu precauție maximă și extrem de încet, dar să merg mai departe, asumându-mi că în continuare nu voi vedea nimic, dar că mă apropii totuși mai repede de destinație decât dacă aș sta și aș aștepta.
Desigur, frica nu dispare, dar, în același timp, apare curajul pentru faptul că faci ceva în loc să stai, iar asta îți dă un sentiment de control, putere și încredere să continui.
Există câteva mituri legate de curaj. Unul dintre cele mai mari e acela că oamenii curajoși nu simt frică. Și, deși poate fi adevărat în unele cazuri în care, ca mecanism de supraviețuire, ai ajuns să-ți blochezi emoțiile, fie bune, fie rele, majoritatea oamenilor curajoși fac lucruri în pofida fricii, nu în absența ei.
Care e legătura dintre ceață, curaj și o viziune clară?
Le aduc în discuție pe cele două, ceața și curajul, pentru că ele au devenit constante în ultimii ani pe toate planurile și sunt strâns legate de viziune. În condițiile în care, de ceva vreme, totul e o ceață, e greu să mai vezi mai departe de următorul trimestru. Cu toate astea, trebuie să facem planuri pe următorul an, despre care nu știm nimic, sau chiar pe următorii 5. Și le facem. Ni se cere viziune, o avem. Însă mai important decât a avea o viziune e ca ea să fie supusă transformării oricând e necesară.
Pentru că viziunea care nu e flexibilă nu are cum să mai funcționeze. Să fii vizionar în ultimii 5 ani pare să însemne tot mai mult nu să vezi când nu e ceață, pentru că pare că, iată, e mai tot timpul, ci mai degrabă să vezi prin ea. Sau să-ți imaginezi că vezi și să ai încredere că nu-s halucinații.
Nu auzisem despre Bethany Hamilton până zilele trecute când mi-a ajuns în atenție, pe Instagram, un citat de-ale ei despre curaj, cum că să fii curajos nu înseamnă că nu ți se face frică, ci că nu lași frica să te oprească. Bethany e o surferiță și autoare din State care, atacată de rechini când avea doar 13 ani, a rămas fără un braț. Un an mai târziu, s-a întors la surfingul profesionist și a publicat o autobiografie ulterior ecranizată. Acum e căsătorită, are 4 copii și a scris 9 cărți.
E doar un exemplu de curaj extrem, care să ne dea încredere să mergem mai departe, chiar dacă foarte încet, atunci când suntem în ceață. Să nu renunțăm la viziunea noastră chiar dacă o adaptăm pe drum sau dacă încă nu ne e foarte clară. Pentru că, chiar dacă nu mai vedem stelele de ceață, tot știm unde e cerul și care e direcția.
Ți-a plăcut articolul? Citește și:
15 tendințe în HR care te pregătesc pentru noul sezon de recrutare
