Leadership empatic. Până unde mergem cu el?
Empatia e cea mai apreciată calitate a liderilor de astăzi, dar până unde se întinde bunătatea și înțelegerea la job când vine vorba de leadership empatic? Are limite? Și dacă da, cum știi când să le impui și când să mergi în paralel cu ele?
„Copiii sunt răi” e o expresie pe care o tot aud și-n care, într-un fel, chiar cred, pentru că eu, la rândul meu, am fost un copil rău. Îmi plăcea să-mi pârăsc colegii, să-i ard cu câte-o insultă dureroasă și să mă iau la bătaie cu ei, indiferent dacă mă simțeam suficient de puternică să-i înfrunt sau nu. Acum știu că acel comportament era o formă de autoapărare și nu răutate pură. Pentru că eu am fost bullied când eram mică, am simțit că singurul meu mecanism defensiv era să devin și eu tot bully. Pentru că ăla mai rău decât cei răi scapă într-un final, nu-i așa? Ei bine, nu a fost chiar așa.
La finalul gimnaziului am tras linie și am realizat că bullying-ul m-a lăsat fără prieteni și cu o busolă morală complet nefuncțională. Trebuia să schimb ceva la mine și, ținând cont că urma să schimb școala, am decis că atunci era momentul perfect să devin „un om bun”. La liceu, colegii mei au făcut cunoștință cu o complet altă Iulia, care împărțea cu ei temele la fizică, ridica mâna la mate ca să nu iasă ei la tablă, care îi ajuta oricând putea și care-i apăra oricând auzea vreo nedreptate aruncată în direcția lor. Dintr-o glumiță într-alta, am ajuns să port în liceu porecla „Jesus” pentru că, așa cum mi-a zis o profesoară, „eram perfectă”.
Dar atitudinea asta nu e chiar așa perfectă de fapt, nu? Adusă în mediul profesional, ridică niște probleme de etică destul de mari. În fond, când le dădeam temele mele colegilor, îi ajutam de fapt să copieze și nu-i învățam nimic valoros. Când îi apăram constant de câte un bully, fie el elev sau profesor, sau de câte o insultă, da, îi susțineam, dar niciodată nu am încercat să îi învăț pe ei cum să se apere singuri. Bunătatea asta impusă, empatie tradusă în acțiune, mi-a adus mie numeroase beneficii: prieteni, apreciere, stimă de sine, dar în colectiv nu a produs schimbări și evoluții atât de necesare.
Leadership empatic cu limite clare
Nu mă înțelege greșit, cred că empatia are un rol esențial la locul de muncă. Acum, mai mult ca niciodată, după o pandemie, o criză economică ce mușcă din fiecare direcție, precum și numeroase incertitudini (politice, fiscale, emoționale etc.), avem nevoie de lideri care conduc cu empatie și care caută să înțeleagă înainte să critice. Mai mult, The Management Research Group, care are peste 100.000 de evaluări de manageri din 47 de țări, plasează empatia printre cele mai esențiale calități ale unui lider.
Asta nu înseamnă totuși că trebuie să empatizăm în fiecare moment cu colegii noștri. Empatia e obositoare. Dacă un manager încearcă să empatizeze cu fiecare persoană din echipa sa: cu cel pe care-l doare capul, cu cel care trebuie să-l ia pe cel mic repede de la grădiniță, cu cel care a avut pană de dimineață și tot așa, până termină lista, zi de zi, în timp ce jonglează cu propriile dificultăți și deadline-uri, atunci nu ar mai putea fi productiv niciodată. În plus, empatia e finită. Dacă îți plasezi toată înțelegerea în situațiile celor trei colegi menționați mai sus, nu vei mai avea suficientă empatie pentru al patrulea coleg care vine cu o problemă la tine.
Dar poate cel mai mare defect al ei e că, în unele situații, empatia poate fi neetică. Atunci când „ținem” cu cineva, tindem să ne ferim din a trage omul respectiv la răspundere dacă e necesar. Poate în cazul în care a făcut o greșeală mare sau în cazul în care am observat un comportament nepotrivit. Pentru că empatizăm cu acel coleg, îi spunem și ne spunem că a fost „doar o scăpare” și nu vorbim deschis despre acea întâmplare.
Când e timpul pentru leadership empatic?
Primele dăți când am ajuns să îi coordonez pe alții la job, am vrut să fiu aceeași Iulia din liceu: înțelegătoare și bună până la capăt, genul de om ușor de plăcut în orice situație. Dar leadership-ul, în orice forma a sa, nu este un joc de popularitate. Da, toată lumea are de câștigat când un lider este apreciat, dar pentru a atinge obiectivele atât de necesare la orice job, ai nevoie de un echilibru perfect între empatie și fermitate. Cu alte cuvinte, nivelul de empatie al unui lider față de echipa sa trebuie să fie de bun simț. Eu, spre exemplu, am întâlnit trei tipuri de comportamente ale căror purtători cred că merită mai puțină empatie:
1. Colegii cu o atitudine negativă.
Oricâte probleme personale ar avea în spate, oamenii cu o atitudine negativă la job pot schimba complet dinamica unei echipe. Aceștia taie elanul altora și stau în calea ideilor inovatoare.
2. Colegii care nu își pot asuma responsabilități.
Sunt cei care abandonează pe la mijloc un proiect, care-i blamează pe alții pentru greșelile lor sau care spun că nu e treaba lor când le ceri un update. Se poate întâmpla în astfel de cazuri să fie vorba de fapt despre colegi care nu știu ce trebuie să facă sau care au nevoie de mai multă îndrumare, dar dacă situația se repetă frecvent, iar atitudinea e una refractară, empatia nu-și mai are locul.
3. Colegii cu incompetențe neadresate.
Aceștia au o atitudine grozavă, dar nu pot face munca pentru care au fost angajați. Lor cu drag le-aș oferi empatie infinită, dar de la un punct încolo, când nici cu training-uri sau îndrumări suplimentare specialistul tot nu își face treaba cum trebuie, e nevoie de o discuție fermă. Continuarea în același fel ca până acum nu ajută pe nimeni: nici pe tine, ca lider, nici pe specialistul respectiv și în niciun caz compania.
Totuși, a pune empatia pe pauză în astfel de situații nu înseamnă să renunți complet la înțelegere sau să te transformi într-un manager rigid. Înseamnă doar să cauți soluții care să vă împingă pe toți în direcția cea bună. Pentru că înainte de „empatic” stă „leadership”, iar atunci când ești la cârma unei nave, nu ai parte doar de ape line.
Ți-a plăcut articolul despre leadership empatic? Citește și:
