Generația „Vreau să fiu propriul șef” intră în câmpul muncii
Tot mai mulți reprezentanți ai Generației Z (un procent de 35%) refuză ideea de a avea șef înainte să apuce să aibă unul. Sună puțin a scenariu de teatru al absurdului, însă nu e. E realitatea tinerilor care tocmai au intrat în câmpul muncii sau se pregătesc s-o facă, sunt candidații pe care ne pregătim să-i primim la interviuri, care vor încerca să ne convingă că merită salariul unui manager deși n-au niciun fel de experiență.
Dacă opțiunile ar fi nelimitate, cel mai probabil i-am trimite la plimbare râzând ironic în sinea noastră. Însă, în condițiile unei penurii de candidați, lucrurile se complică substanțial pentru că, într-un context în care cererea depășește cu mult oferta, cu siguranță nu ne aflăm în poziția de a face mofturi. Însă nici să ne resemnăm sau să cedăm nu e o soluție. Și atunci?
Ce ne facem?
Primul gând a fost să-l citez pe Hipocrate cu al lui „Vremurile disperate cer măsuri disperate”, dar parcă situația nu e chiar așa tragică, motiv pentru care îmi permit o referință mai trivială, dar care mi s-a confirmat de nenumărate ori de-a lungul vieții. Când mă certam cu sora mea cu patru ani mai mare și niciuna dintre noi nu voia să cedeze, mama se gândea să aducă în discuție raționalul. „Ești mai mare, știi mai multe, cedează tu” auzeam frecvent ca argument suprem, făcându-mă să mă simt și mai mică. Că la acel moment nu se rezolva conflictul e partea a doua a poveștii, mai puțin relevantă pentru discuția de față.
Dar unde voiam să ajung e la faptul că ar trebui să ne folosim de acest avantaj al vârstei și al experienței atunci când suntem în situația de a recruta din rândul Generației Z. Și nu pentru a ne demonstra superioritatea, ci pentru a face un exercițiu de empatie.
Noi am fost în postura lor, știm cum e acolo, la vârsta aia, însă știm foarte bine și ce vine după. Ei nu știu decât prima parte. Ce-ar fi dacă am încerca să ne amintim cum am intrat noi în câmpul muncii? Cu siguranță mulți dintre noi am fost mai umili și mai ancorați în realitate, nu contest asta. Însă să nu uităm că vorbim totuși cu niște oameni care nu cunosc viața fără internet.
Dacă noi, Generația Y, am fost învățați să credem că putem face orice și ne-am străduit să le avem pe toate, la ei e puțin diferit. Ei le-au primit pe toate de la bun început – ce părinți nu vor să le ofere copiilor mai mult decât au avut ei? –, așa că acum vor să fie dumnezei. Vor să fie propriii lor șefi, să aibă lumea la picioare – mulțumită unor vloggeri foarte tineri văd că asta e și posibil –, să își facă singuri regulile jocului și pe ale vieții și să nu muncească, ci să le placă ceea ce fac, dar să câștige și bani din asta.
E rău să visezi?
Categoric nu. Eu chiar admir la Generația Z capacitatea de a o face fără limite. Am făcut-o și noi, Milenialii, dar cu niște limite, între niște parametri. Căci noi am fost o generație de tranziție, de compromis, mi se pare mie. Am fost fix între ciocanul rigidității și disciplinei Baby Boomerșilor și nicovala eliberatoare a Generației Z, de a cărei sosire nici măcar n-aveam habar.
Am fost și noi liberi, dar cu măsură. Ei sunt prima generație cu adevărat liberă și ar trebui să îi aplaudăm, pentru că nu e un rol ușor.
Nici rolul HR-ului, care trebuie să-i atragă și să-i câștige pe acești visători, nu e ușor, categoric. Însă cred că mai departe de dificultatea acestei sarcini, de a-i angaja pe tinerii Z, e mai importantă responsabilitatea pe care o avem noi, generațiile antemergătoare. Ei o să se maturizeze, o să revină cu picioarele pe pământ, o să se calibreze la realitate pentru că e imposibil să nu dai cu capul de prag, mai ales când ai ajuns cu el în cei mai de sus nori. Doar că mai durează și trebuie să avem răbdare. Însă important e ce facem până atunci.
Vestea proastă e că nici aici nu există rețete. Vestea bună însă e că ni le putem scrie noi. Cum? Trial & error, cum am fost învățați. Pe tinerii care vor să fie propriii șefi, de exemplu, îi poți atrage introducând programe de intrapreneurship la tine în companie. Vor libertate? Dă-le oportunitatea să lucreze remote. Se plictisesc repede și nu au răbdare? Fă munca distractivă prin programe de gamification. Vor salarii fără nicio legătură cu realitatea? Fă-le un plan din care să înțeleagă cum pot să ajungă la ele și ce trebuie să facă.
Soluții se găsesc, doar de asta ne întâlnim aici, ca să facem un brainstorming colectiv.
Și m-aș mai uita și la ce putem învăța noi de la ei, o perspectivă care multora cred că ne scapă din vedere. După ce am stat de vorbă cu tinerii din Generația Z, the cool kids of 2018, mi-am dat seama că mulțumită lor mi-am amintit niște lucruri pe care le uitasem între trei deadline-uri și patru meetinguri.
- Că e nevoie de mult curaj și o doză de inconștiență ca să facem cele mai tari lucruri.
- Că e bine să îți faci planuri, dar și mai bine e să fii prezent în ceea ce faci și să ai capacitatea de a-ți recalibra planurile în funcție de ce apare pe parcurs.
- Că, în momentul în care jobul devine doar job și nu-ți mai oferă satisfacție și nu mai pui pasiune, e momentul să pleci, ca în oricare altă relație.
- Că putem visa la cele mai improbabile lucruri atâta timp cât noi credem în ele, pentru că numai noi avem puterea să le facem să fie nu doar probabile, ci sigure.
Lista o las deschisă pentru voi. Și aștept să-mi ziceți ce ați învățat voi de la Generația Z pentru că vom tot vorbi despre ea în zilele următoare. Treceți la To: [email protected].
