Despre pasiune la job fără PR-ismele din Social Media
„Dacă faci ceea ce îți place, o să simți că n-ai muncit o zi în viața ta” – am auzit asta de atâtea ori încât au fost momente în care am și crezut-o până la capăt. Mai ales că, de când lucrez, în cea mai mare parte a timpului, mi-a plăcut realmente ce făceam. Și ori de câte ori nu mi-a mai plăcut, am pus punct rapid și ireversibil. E important să fii pasionat de ceea ce faci? Da. E suficient? Din păcate, nu. E normal să nu fie suficient? Din nou, da.
Treaba asta cu munca și pasiunea a fost dintotdeauna polarizantă.
Cumva, și alăturarea dintre termeni creează o disonanță. Ori e muncă, ori e pasiune? Așa că, de-a lungul timpului, s-au format două tabere foarte bine conturate și agregate de oameni care reprezintă o provocare (eufemismul preferat al oricui a pus piciorul măcar o dată într-o corporație): resemnații – cei care nu concep ca munca să însemne și plăcere – și predestinații – cei care cred că munca trebuie să însemne DOAR plăcere. Spre deosebire de primii, care ar reuși să se adapteze oriunde, pentru că peste tot ziua trece și leafa merge, cei din urmă cred că, dacă sunt într-un anumit loc, au fost predestinați să ajungă acolo și că pasiunea pentru munca lor le este singurul și cel mai important aliat.
Iar lupta cea mai obositoare care se dă pentru schimbarea acestor mindset-uri păguboase este cu două categorii foarte sensibile de candidați – cei care au trecut pragul de 45 de ani și cei foarte tineri, care au fost îndelung expuși la un narativ ce uneori le face mai mult rău decât bine. Anume că absolut orice este posibil, dacă îți dorești cu adevărat, că, dacă ești pasionat de ceea ce faci, atunci vei simți că nu ai muncit o zi în viața ta, că toți pornim la drum cu șanse egale sau că, dacă știi cum să-ți faci prioritățile, vei avea timp și energie pentru toate, iar succesul va veni cât ai zice pește. Sau poate mai repede decât atât. Nu e nimic mai greșit decât să încurajezi o astfel de calibrare complet nerealistă. Motivarea sau empowerment-ul nu înseamnă asta.
Înseamnă, în primul rând, un reality check – ce vrei să faci, ce poți să faci, cât timp poți să aștepți, la ce ești dispus să renunți, de câte ori ești dispus să o iei de la capăt și ce anume vrei să câștigi, la finalul zilei. Și, desigur, să accepți încă din start că fără foarte multă muncă nu prea poți face, în principiu, nimic. Să fim serioși, până și bagajul pentru vacanță presupune muncă. Celor două tabere despre care vorbeam mai devreme li se alătură și realiștii, cei care depun toate eforturile pentru a reuși să facă o carieră într-un domeniu care le place cu adevărat sau de care, dacă au noroc, sunt chiar pasionați, dar care înțeleg că această pasiune, dacă nu este triplată de foarte multă muncă, este inutilă. Să înțelegi că vor fi și momente în care trebuie să faci și lucruri care nu îți plac în mod neapărat, dar care sunt necesare e, poate, primul pas care îți arată că ești pregătit să reușești. Acest tip de așezare a lucrurilor și așteptărilor într-o matcă realistă mi se pare esențial și la job, și dincolo de el. Dacă nu facem noi asta, lucrurile se vor așeza de la sine într-un mod care nu întotdeauna este ușor de digerat.
Bun, ce faci însă atunci când te ia flama pasiunii și nu mai vezi nimic dincolo de ea și de menirea salvatoare pe care o are? Un prim pas ar fi să închizi ochii și urechile la toate cărțile, articolele, podcast-urile, speech-urile despre motivație și succes care îți apar în cale. Ancorează-te în propria-ți viață, nu în a altora, în propriile capabilități, nu în ale altora, în propriile așteptări, nu în ale altora și ia lucrurile pas cu pas. La fel de important cum e să nu-i lași pe alții să te mintă cu rețete ale succesului garantat e să nu te minți singur. De aici cred că începe totul. Mai departe, cât la sută trebuie să fie pasiune și cât trebuie să fie muncă, cum reaprinzi pasiunea și cum te mobilizezi să muncești când devine greu, toate sunt întrebări ale căror răspunsuri e imposibil să le avem de la început. Ele se configurează și reconfigurează pe drum de atâtea ori încât nici noi nu mai știm cum am scos-o, până la urmă, la capăt. Cumva, se întâmplă. Cu final fericit, mai puțin fericit sau, pur și simplu, acceptabil, ieșim la liman.
Ți-a plăcut articolul Despre pasiune la job fără PR-ismele din Social Media? Citește și:
Cum (mai) stăm cu digitalizarea
